Profesorul și scriitorul DUMITRU POPIȚAN s-a întors în școala unde a învățat, prin lumină și cuvânt

 Într-o zi cu soare, la început de octombrie 2026, profesorul de sport, slujitor devotat al Liceului „Liviu Rebreanu” din Bistrița și scriitor cu peste 50 de volume publicate, a revenit acasă, însoțit de doi buni colaboratori în arta scrisului, neobosiți călători prin Agora Literară, avându-l drept ghid pe Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România. Cei doi sunt năsăudenii Ioan și Lucreția Mititean, cunoscuți cronicari ai vieții literare, care au adus un simbol al vastei sale activități literare și sportive: o placă de marmură, fixată pe peretele central al școlii, realizată de tânărul Alex Frișan și transportată și montată cu grijă de tânărul meșter Florin Popa, aflat la volanul mașinii „Cu cartea pe roți”.

În drum spre satul scriitorului, ne-am reamintit cu emoție de frumoasele poezii și povestiri scrise de fiul satului Vărarea, de paginile în care și-a așternut gândurile și amintirile încă din anii de școală, când străbătea pe jos, de nenumărate ori, drumul dintre Vărarea și Năsăud și înapoi, spre satul natal. Un drum al tinereții, al visurilor și al speranțelor, care avea să-l poarte, peste ani, spre frumoase împliniri în lumea educației, a sportului și a literaturii. Drumeții de neuitat, în compania multor colegi de școală din Nepos și Rebrișoara, făceau mai ales în zilele de sâmbătă. Erau drumeții cu multe peripeții, jocuri și glume, în special la popasul de la Cioroaiele Vărării, unde își astâmpărau setea și făceau mare haz, povestind întâmplări din sat și scene petrecute la orele de curs. Ne povestea cu mult haz despre întâlnirile pe care le organizau seară de seară, mai ales în vacanța mare, în centrul satului. Uneori, săreau gardurile și intrau în grădinile oamenilor, unde se aflau fructe coapte, iar apoi, sub liliacul înflorit, cântau serenade colegelor și fetelor din sat, de la care primeau micile bunătăți ale casei.

De neuitat au rămas sărbătorile de iarnă și cele pascale, păstoritul vitelor pe Valea Carelor și Valea Frâuă, hora satului, care se desfășura pe podul acoperit ce traversa Someșul, jocurile cu mingea făcută din cârpe sau din păr de vite, precum și întâmplările de la balurile organizate în sala Căminului Cultural din sat sau în satele vecine. Îi conduceau până la gară pe tinerii care plecau în armată sau pe cei care se căsătoreau în alte sate. Exista între tineri un adevărat spirit de camaraderie, o prietenie sinceră, adevărată, bazată pe întrajutorare și respect reciproc, care s-a cimentat și între noi, sub tutela cărții, acel izvor de frumusețe pe care l-a avut sădit adânc în suflet.

 Un gest al prieteniei noastre mi l-a oferit prin cartea „Năsăudenii peste ocean”, care cuprinde toate articolele publicate de noi în ziarul „Răsunetul”, cu impresii, vizite, întâlniri și imagini din călătoriile noastre. Am scris despre vizitele la școli, universități, muzee și grădini botanice, despre participarea la ceremoniile religioase de la Catedrala Ortodoxă din Seattle, precum și despre activitățile școlare și universitare în care erau implicați nepoții noștri, Călin și Călina. A adunat toate aceste articole într-o carte, pe care ne-a expediat-o prin poștă, făcându-ne o surpriză de neuitat.

Un alt gest al prieteniei noastre a fost invitația la întâlnirile anuale cu foștii colegi de la Școala Normală din Năsăud, adevărate zile ale amintirilor și ale evocării implicării acestor foști elevi în viața cultural-științifică. Ei își desfășoară activitatea în Năsăud, Bistrița, Cluj, București, Baia Mare, Dej, Satu Mare, Arad, Timișoara și în alte localități. Era și o zi a satului natal, Vărarea, pe care îl aducea mereu în prim-plan. Oameni veniți de la mari distanțe se întorceau la școala care i-a format: scriitori, doctori în diferite domenii și, într-un cuvânt, cărturari români formați în școala năsăudeană. Eram invitați la toate aceste întâlniri, cu dorința lui de a le populariza prin presă, apreciind activitatea noastră jurnalistică. Stătea în fața școlii, cu privirea ațintită în direcția din care știa că urma să venim. Când ne zărea, intra în sala de clasă împăcat că îi răspunsesem invitației sale. Erau adevărate sesiuni de comunicări, de schimburi de informații și de prezentare a realizărilor, mai ales în domeniul scrisului. Citea din creațiile sale, povestea despre sat, oameni și fapte, despre pedagogi și sportivi de renume. Discuțiile continuau la o cafea și un pahar de șampanie, la Borșanu.

La ultima întâlnire, în fața școlii au fost doar doi: organizatorul și un profesor de muzică din Dej, dirijorul corului bisericesc de la catedrală. Noi am privit de vizavi. O mașină a sosit dinspre Bistrița, avându-l înăuntru pe fostul elev Popițan, însoțit de nepotul său, care se afla la volan. S-au întâlnit, s-au îmbrățișat, iar apoi am traversat și noi strada. De data aceasta, nu am mai dorit să mergem la Borșanu, ci i-am invitat acasă la noi, unde am servit masa împreună, în foișorul literar, după care am pornit într-o călătorie spre Vărarea lui dragă. Pe drum, ne-a povestit întâmplări din copilăria și adolescența sa, scene din viața satului de odinioară, care ni s-au întipărit adânc în inimă. Pe tot traseul, s-a dovedit a fi un adevărat fiu al Vărării, lucru mărturisit și de volumele sale, prin care a ridicat satul la rang de cinste, scoțând în evidență adevăratele sale comori: sătenii harnici, credincioși și generoși.

Cu siguranță, se va întâlni într-una din zile cu aceștia, atunci când școala și satul vor hotărî, când preotul satului va sfinți acest simbol al revenirii acasă, în prezența cărturarilor locali, a reprezentanților primăriei, a colegilor de catedră și a școlarilor, care au primit în dar zeci de cărți semnate de scriitorul vărărean. Desigur, elevii vor citi și vor recita din versurile sale, ca semn de mulțumire pentru întoarcerea lui acasă și pentru bucuria de a-l avea din nou printre ei. El a fost primit cu mult drag de tutorele școlii, Gavril Istrate, care i-a deschis larg porțile acesteia, oferindu-i prilejul de a intra în dialog cu lumea satului, alături de cei cincisprezece condeieri de pe ulițele Vărării, care au slujit frumosul prin cuvinte.

„Mi-e dor de satul meu natal,
De ulițele cu noroi,
De nucul mare de sub Deal,
De carul nostru tras de boi…”

    Ioan Mititean