Profilul unui muzeu

Există muzee mari şi muzee mici. Există obiecte multe ce merită să stea într-un muzeu. Uneori, un muzeu mare poate fi mic, pentru că însemnătatea lui nu ne priveşte atât de mult. Alteori, cum este şi cazul de faţă, un muzeu mic îşi depăşeşte graniţele şi devine un simbol de trecere.
Lăsând Vârful „Măgura” în urmă, uitându-mă lung, parcă aşteptând să întâlnesc privirea lui Rebreanu, care şi el admira dealurile şi valea, mă îndrept spre Rodna, aşezare de munte, unde nu-mi este dat să ajung prea des.
În centrul comunei, se află Muzeul Etnografic şi al Mineritului, îngrijit şi povestit, cu dăruire, de cel ce-i este muzeograf de câţiva ani buni, profesorul Liviu Păiuş. Cele două destine, ale muzeului şi ale profesorului, se contopesc. În momentul de faţă, organizarea şi prezentarea Muzeului, de la etajul Căminului Cultural, îi aparţin cu credinţă lui Liviu Păiuş, cel care i-a închinat comunei Rodna multe din activităţile sale, printre care grandioasa „Monografie”, o carte de căpătâi, cam grea, atât ca formă, cât şi ca fond.
M-am bucurat, în aceste zile de vară, de „Cuptor”, să trec pragul, cum se spune, acestui Muzeu, atât de complex, prin diversitatea obiectelor şi documentelor adăpostite. Încă de la primele imagini- pagini, am simţit un aer proaspăt, răcoros, bine-venit, cam neobişnuit muzeelor, îmbâcsite de vechi, de trecut. Nu ştiu câte astfel de muzee, cu caracter atât personal, cât şi general, există prin zonă, dar mi-aş dori să le vizitez. Îmi propun acest lucru, ca un obiectiv de vacanţă. De vacanţă educativă.
Sunt atentă la fiecare exponat. Pare lustruit cu grijă, fără ca praful să găsească odihnă, de parcă cineva ar locui permanent printre semne ale existenţei de altădată, purtându-şi paşii pe aleile ce conduc prin muzeu, ca printr-o grădină. Intru în această poveste, căutându-i înţelesul.
O logică de alcătuire a Muzeului grupează elementele pe domenii: istorie, de la invazia tătarilor şi din primul război mondial, etnologie, cu obiecte de îmbrăcăminte, cameră ţărănească tradiţională, cu vatră, colecţie de farfurii şi ulcioare, viaţă creştină, cu sfeşnice, cădelniţe, suport de lumânare, natura, cu exemplar împăiat de capră neagră, trofee de cerb, capcane de prins animale sălbatice, ocupaţii, precum agricultura, cu plug de lemn şi butoaie dintr-un singur trunchi de copac, păstoritul, ţesutul, cu fus de tors şi stative, cojocărit, obiecte de lucru în farmacie, minerit şi fotografii cu fanfara minerilor din Rodna, obiecte de mobilier care au aparţinut academicianului Florian Porcius, lucrări reeditate, tablouri, cât şi o galerie cu scriitori contemporani şi cărţile lor, profesori, cărturari de prim rang, ce duc mai departe tradiţia culturală din acest colţ de lume.
Nu am reţinut tot ce am văzut, pentru că atenţia mea a fost subiectivă, însoţită de explicaţiile lui Liviu Păiuş, care din loc în loc, presăra în povestea lui, versuri din folclorul locului. Şi vedeam cum ochii îi zâmbesc, mulţumit de Muzeul lui.
Dar lucrurile nu se opresc aici. De două ori pe an, Muzeul editează o revistă, „Cetatea Rodnei”, din al cărei colegiu de redacţie fac parte Liviu Păiuş, director fondator, Gherasim Solovestru Domide, redactor-şef, Emil Bălăi, redactor-şef adjunct, Mircea Mureşianu, redactor responsabil, Iacob Guşă, Alexandru Jauca şi Alexandru Năşcan. Din numărul proaspăt, aprilie 2015, spicuim „Contribuţii documentare – neştiute/inedite – la istoria învăţământului din Rodna”, articol scris de Adrian Onofreiu, „Locuitori din Rodna, participanţi la primul război mondial”, de Florin Vlaşin şi Dorin Dologa, „Mentalităţi şi atitudini ale bistriţenilor în perioada primului război mondial”, de Mircea Gelu Buta, „Ora de religie”, de Ioan Florin Poienaru. Cred că revista este un fel de dare de seamă a vieţii sociale, culturale, creştine, din zonă, cu scopul de-a fi consemnate întâmplări, scrise de către oamenii de condei ai timpului. Astfel, cetatea Rodnei devine şi o cetate literară.
La capătul vizitei/ muzeului, am avut sentimentul unei datorii împlinite. Recunosc faptul că nu am fost foarte entuziasmată la început, gândindu-mă că un muzeu al mineritului nu mă poate seduce, nu mă poate convinge. Neîncrederea a fost spulberată. Îndrăzneala a fost recompensată cu clipe de neuitat.
Ca orice muzeu, „Muzeul Etnografic şi al Mineritului” din Rodna nu poate fi părăsit, fără ca prezenţa mea aici/ acolo să nu lase urme. La fel de adânci ca vechimea unor obiecte văzute/ privite/ admirate. Este şi rămâne o limpede oglindă, în care merită să ne privim, din când în când, chipul.