Trandafiri din cuvinte

În Prologul noului volum de versuri Trandafiri înfloriți, Editura Dokia, 2023, Aurel Rău trasează liniile ideatice și emoționale ale unui demers poetic vădind simplitatea maiestuoasă: „O/ carte/ cu trandafiri/ în care cuvintele/ să stea de  vorbă cu florile/ florile să țină de vorbă cuvintele/ și cuvintele să nu se vrea flori/ în schimb florile să se vrea cuvinte/ care să vorbească despre flori și să/ înflorească...” 

Nicio altă floare nu a fost inspiratoarea atâtor poeți și artiști ca trandafirul. Cultivat în urmă cu cinci mii de ani în China, el s-a răspândit în întreaga lume, iar semnificația lui în creațiile artistice este de o bogăție inegalabilă. Marile popoare ale Antichității îl menționează în cronici, mitologia greacă nu ocolește fapte și întâmplări ale zeilor legate de trandafir. Mai apoi, trubadurii medievali îl fixează în simboluri ale iubirii și perfecțiunii. Dante și Shakespeare cântă frumusețea și pasiunea umană prin această floare. Existența spinilor trimite la Hristos, la supliciul sfinților bisericii. Simbolistica referitoare la trandafiri s-a îmbogățit peste veacuri într-atât încât în zilele noastre a ajuns să desemneze lucrul banal, ușor desuet. 

Aurel Rău redescoperă cu candoare și solemnitate toate aceste sensuri,  și încă altele. Timpul de grație al trandafirului e perioada de înflorire, echivalentă cu cea a harului poetic: „Când am intrat în iunie au intrat/ în an/ și trandafirii./ Când vom ieși din iunie va ieși/ din an/ și prima șarjă de trandafiri. […]/ Dar va fi încă mult până la căderea brumei. ” (Mituri grecești).

O poezie delicată, în care tema trandafirului e abordată cu serenitate, dar și cu experiența vastă a cărturarului trecut prin literatura lumii. Aceste poeme ale  rozelor își au punctul de inspirație în acei însoțitori tăcuți prin anotimpuri, lujere înflorite ce străjuiesc, de ani și ani (mai bine de 30, precizează undeva autorul), casa poetului, dar și în lirica unor mari poeți ce au cântat frumusețea misterioasă a trandafirului, cum ar fi Macedonski, cu ale sale rondeluri ale rozelor:  („Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,/  Se surpă rozele grămadă …”; Radu Stanca, cel care vede în trandafiri steaguri fluturând: „Stau singur între patruzeci de steaguri/  Și mă întreb  pe care să-l aleg”.

Sunt poezii ce poartă amprenta timpului zămislirii prin observarea atentă a transfigurărilor vegetale. Prima datare este anul 2015 și urcă până în 2021 – așadar câțiva ani din cei numărați pe răbojul vârstei înțelepciunii poetului nonagenar. Cartea poate fi socotită  un tratat poetic despre trandafiri. 

Un titlu de poem ne trimite la Umberto Eco, prin Numele trandafirului, pe când din cercetarea minuțioasă a tot ceea ce este legat de această floare nu putea să lipsească denumirea ei în limba greacă: triantaphillon. Poetul notează cu exactitate de botanist, de grădinar instruit, ziua când trandafirii săi se pregătesc să înflorească: 30 mai, constatând că au pierdut startul din alți ani cu o zi sau cu două.

Înflorirea lor seamănă cu sute de minarete, cu șrapnele ce izbucnesc din miezul unei explozii vegetale. Versurile abundă în asocieri, în trimiteri livrești legate de acest miracol al naturii. De la trandafirii de Ispahan, la trandafirii lui Rilke (cu gândul curtenitor la moartea poetului adusă de spinul unui trandafir). Cupa trandafirului închipuie pocalul cristic din care beau sfinții albinelor. Corola unui trandafir, reflectarea ei într-un lac seamănă cu o constelație, pe care poetul o și numeste: Cepheus.

Tăierea unui lujer de trandafir suscită gândul caducității, al vulnerabilității: „Dar așa țin vara,/ o clipă, în loc./ Nu uit că toate trec./ Harș! cu foarfeca, ocolind spinii”.

Miresmele de camfor, de piper, efluviile inspirate cu nesaț – de data aceasta în grădina Botanică a Clujului – îi aduc în memorie călatoria în timp. Trandafirul marchează teritorii spațio-temporale cu miroznele sale.

Într-un alt poem, intuim joaca naivă a îndrăgostiților sondând destinul prin succesiunea petalelor smulse: mă iubește, nu mă iubește... În altul ni se dezvăluie perfecțiunea matematică a alcătuirii trandafirului. Ne amintim, de bună seamă, de volumul de poezii al lui Gh. Grigurcu, Un trandafir învață matematica. De altfel, prolificul critic și poet îl socoate pe Aurel Rău drept „cel mai important poet al Transilvaniei”.

Poetul trăiește alături de trandafirii săi singurătatea senină a senectutii. Sunt ființe cu care comunică, pe care le observă cu atenția unui îndrăgostit ce le iubește cu toate simțurile: “Sugestia de fruct/ a unui trandafir galben –/ un măr, o pară, fraged;/ din care să muști. / Mergi la el, și încearcă!/ Vor scrâșni în dinți petalele, /comestibile; / va urca în creieri parfumul”.

De la joaca senină a tinereții, cu risipirea petalelor, trandafirii îl duc pe poet la interogația tragică și fără răspuns a prințului Danemarcei (o altă joacă tragică a destinului): a fi sau a nu fi. 

Sunt câteva gânduri pe care le-am așternut răsfoind această corolă poetică plină de culoare, de arome, de trimiteri livrești ce pun în lumină harul unui mare poet și cărturar ce a influențat în sens pozitiv literatura română vreme de peste patruzeci de ani cât a stat la cârma prestigioasei reviste „Steaua”.