GEORGE COȘBUC ȘI BLAJUL

1. Repere biobibliografice. Primele informaţii despre importanţa istorică şi culturală a Blajului le-a primit Coşbuc, desigur, de la tatăl său, preotul Sebastian Coşbuc, fost absolvent al şcolilor supranumite „fântâni ale darurilor”. La liceul din Năsăud, imnul liceului celebra rolul centrelor şcolare româneşti, în primul rând al Blajului pomenit cu numele său eminescian: „Sălteze, Blajul, mica noastră Romă. / Braşovul antic, cu tine, Beiuşe / Că astăzi pot da mână de frăţie / Soţului june” / - adică liceului năsăudean de curând înfiinţat.

Popasurile blăjene ale lui Coşbuc, care nu ţin numai de partea anecdotică a istoriei literare, au fost consemnate de Ştefan Manciulea (George Coşbuc la Blaj), de Radu Brateş (Oameni din Ardeal) şi, mai recent, de Lucian Valea în cea mai nouă biografie consacrată lui Coşbuc. Ni se spune - în aceste evocări - că la Blaj a avut un bun prieten, profesorul de „cânt”, Nicolae Ionaşiu, tovarăş de plăcute şi tihnite colocvii bahice. Acesta, şchiop fiind, i-a inspirat unul din cele mai spirituale cântece bahice lui Coşbuc: „Şchiop! Dar şi eu am să mor: / De ce să mă supăr oare / Dacă n-am două picioare / Pot muri şi c-un picior. / Locul meu e hotărât: / Iadul / nu-i ajută ruga - / Iar spre iad ori merg cu fuga. / Ori merg şchiop e tot atât / Şi-ntre şchiopii găseşti eroi: / Când e vorba de băute. / Mergeţi voi oricât de iute / Şchiopul merge-n pas cu voi!”. Dintre popasurile blăjene ale lui Coşbuc, cel mai însemnat este cel din 1911. Erau atunci la Blaj, în vara acelui an, serbările jubiliare ale „Astrei”, ocazionate de semicentenarul importantei asociaţii culturale transilvane. Coşbuc a venit la Blaj cu un grup dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai vremii. Zilele petrecute de Coşbuc la Blaj, acum trei pătrare de veac, sunt amănunţit consemnate în memorialistica unor scriitori, tineri pe atunci, blăjeni unii: Al. Ciura, Ion Agârbiceanu, Oct. C. Tăslăuanu. Memorialiştii arată modestia şi taciturnitatea poetului Firelor de tort, în contrast cu verva scânteietoare a lui Caragiale, care însă - ne spune Al. Ciura - îl socotea pe prietenul său ardelean printre primii cinci mari poeţi ai lumii. La Blaj s-a întâmplat, tot în 1911, cunoscutul refuz de a permite intrarea lui Coşbuc la ... „masa poeţilor”. (Mai târziu alţi memorialişti au pretins că scena s-a petrecut la Capşa). La Blaj s-a rostit, prin conferinţa lui Goga (Curente de idei în literatura ardeleană de la 1848 până în zilele noastre), tot în acel august 1911, una din cele mai pătrunzătoare caracterizări ale poeziei coşbuciene.

Raporturile lui Coşbuc cu Blajul se pot urmări şi în alte direcţii. A scris pagini despre Blaj şi oamenii lui. Elegia funebră Non omnis moriar, închinată memoriei lui Cipariu, cu evidente asemănări cu elegia eminesciană ocazionată de moartea lui Aron Pumnul, reprezintă în relativ bogata literatură inspirată de învăţatul blăjean, o piesă reprezentativă, dezvoltând o idee poetică interesantă, dragă mai târziu lui N. Iorga: eroii neamului nu sunt numai cei ai zeului războinic Marte, ci şi cei care duc faima genialităţii creatoare româneşti. Şi Blajul a avut mai cu seamă din aceşti eroi: cultura - formă a iubirii de neam - este esenţa spiritualităţii blăjene - pare să ne sugereze Coşbuc.

Aproape necunoscut este articolul lui Coşbuc despre Andrei Mureşanu: „Cele trei marşuri”, în „Tribuna poporului” (Arad), II, 1897, nr. 6, p. 3. Coşbuc face o analiză comparativă între Marşul oştirii române de Vasile Cârlova, Deşteptarea României de Vasile Alecsandri şi Un răsunet de Andrei Mureşanu. Preferinţa lui Coşbuc merge spre poezia lui Andrei Mureşanu („marşul cel mai clar în idei şi concepţie”), pentru că ideea unităţii naţionale apare mai pregnant, fiind reclamat dintr-o perspectivă accentuat naţională. Se editează versurile atât de cunoscute: „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată / Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Pentru prima dată, poetul Răsunetului este considerat un vizionar al unităţii naţionale şi întemeietorul liricii profetice transilvane. Articolul despre Câmpia Libertăţii, de asemenea puţin cunoscut, explică semnificaţia numelui acestui loc sacru în istoria românilor, în strânsă legătură cu aspiraţiile noastre naţionale.

Coşbuc a colaborat sporadic la câteva reviste blăjene, mai ales cu traduceri. În „Revista politică şi literară” din Blaj publică fragmente din Divina Comedie a lui Dante sau din Iliada şi Odiseea lui Homer. Alte reviste blăjene reproduc în coloanele lor poezii de mare notorietate din creaţia lui Coşbuc.

Blajul a dat primele exegeze mai ample asupra poeziei lui Coşbuc, la puţină vreme după studiul lui Gherea, Poetul ţărănimii. Trecând peste monografia George Coşbuc (1905), publicată în limba maghiară, ca teză de doctorat - datorată unui poet obscur şi uitat astăzi, Emil Sabo, trebuie menţionată lucrarea lui Al. Ciura,  Eminescu şi Coşbuc - note comparative - cu multe aprecieri juste şi interesante filiaţii de istorie literară.

Articolele de istorie literară sau memorialistică datorate lui Octavian C. Tăslăoanu, Ion Agârbiceanu, Şt. Manciulea, Nicolae Albu, Radu Brateş completează Bibliografia lui G. Coşbuc. Această Bibliografie alcătuită în 1968, instrument de lucru indispensabil celor care se ocupă de viaţa şi opera poetului, este realizată de Ioan Domşa, fost elev al Blajului, în colaborare cu istoricul literar Gavril Scridon, autorul ediţiei Coşbuc.

Titlul lucrării lui Al. Ciura (Eminescu şi Coşbuc) sugerează şi o completare: destinul operei celor doi mari poeţi a fost profund diferit la Blaj: poezia lui Eminescu a fost întâmpinată la început cu o brutală respingere prin „studiul critic”, de tristă faimă, al lui Al. Grama (Mihailu Eminescu, Blaj, 1891), datorită pesimismului de sorginte schopenhaueriană, şi în consecinţă, pretinsei influenţe negative a versurilor eminesciene asupra junimii studioase blăjene. Coşbuc - prin limpezimea clasică a versului, prin optimismul robust, prin exaltarea acelei „lupte a vieţii”, prin accentele naţionale ale multor poezii - convenea ideologiei dascălilor Blajului, derivată din programul Şcolii Ardelene, din Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuţiu, unindu-se cu acestea prin energetismul ei naţional .

2. O odă umoristică închinată Blajului. Se cunosc destul de bine relaţiile lui Coşbuc cu Blajul; paginile scrise de Coşbuc despre Blaj: oda funebră închinată lui Cipariu („Non omnis moriar”), articolul despre Câmpia Libertăţii, unul din primele comentarii la imnul „Deşteaptă-te Române” (Coşbuc îl numeşte „marş”), cu judecăţi critice de o mare acuitate şi limpezime, „popasurile” blăjene ale poetului (evocate de memorialişti ca Al. Ciura, Ion Agârbiceanu, Ştefan Pop, Radu Brateș, Ștefan Manciulea ş.a.), studiile şi articolele scrise de blăjeni asupra poeziei lui Coşbuc şi în fine colaborarea lui G. Coșbuc la „Revista politică” din Blaj. Înfățișăm de astă dată o poezie inedită a lui Coșbuc inspirată de Blaj. Este o odă umoristică în care se împletesc ironia și admirația pentru „orașul luminilor ardelene”. După ironizarea limbajului latinizant și a aspectului edilitar al orașului, poetul arată „oameni mari” pe care i-a dat Blajul neamului și sfârșește, tot în registru umoristic, cu o notă biografică referitoare la tatăl său, preotul Sebastian Coșbuc, fost elev al „fântânilor darurilor”.

3. Câmpia Libertății, loc sacru al istoriei noastre naționale. Poetul Cântecelor de vitejie ne-a dat şi câteva pagini în proză din „povestea neamului nostru”; alături de Povestea unei coroane de oţel şi Războiul nostru pentru neatârnare putem aminti o pagină antologică despre Câmpia Libertăţii. Coşbuc a avut o mare preţuire afectivă pentru Blajul cărturăresc şi revoluţionar. Aici au studiat teologia bunicul şi tatăl poetului, Sebastian, despre Andrei Mureşanu, poet pe care „numai Blajul l-a format” - zice unul din biografii săi - a scris unul din cele mai entuziaste articole, a fost în câteva rânduri oaspete onorat al „Micii Rome”, dar mai ales a participat la jubileul semicentenarului Astrei din 1911, ţinut la Blaj, pe Câmpia Libertăţii. Presa vremii şi memorialiştii ne spun că a fost o zi (15 august 1911) apropiată prin măreţie şi simţire naţională de ziua de 3/15 mai 1848. Articolul lui Coşbuc, Câmpia Libertăţii, apare în „Universul literar”, (Bucureşti), An XX, 1902, nr. 9 (4 martie) şi a rămas multă vreme cvasi-inedit, pentru că, uitat în coloanele amintitei publicaţii, a fost retipărit abia în anii din urmă, în ediţia G. Coşbuc. Opere, vol. IV, îngrijită de Gavril Scridon. Scris într-o limbă accesibilă, simplă, evocatoare, cu dese adresări către cititor, articolul lui G. Coşbuc debutează cu statornicirea acestui loc sacru în istoria naţională: „Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreaga istorie a românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea «celor patruzeci de mii» pe Câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii.”

E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului”.

După un succint excurs istoric se motivează situaţia disperată a românilor transilvăneni la mijlocul veacului trecut, - G. Coşbuc evocă figura lui Simion Bărnuţ, tânărul avocat care va fixa programul Revoluţiei paşoptiste transilvane: „Ce era să facă românii? Ce voiau să ceară? Să se împace cu ungurii ori să li se opue? Şi, cum şi cu ce să li se opue? Conducătorii românilor, de groaza unui război civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu vroia să ştie nimic de o împăcare… Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, a fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curajul să spue pe faţă într-o proclamaţiune către popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni şi deodată tuturor românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s-a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă, ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate”.

De ce a fost ales Blajul? Pentru că „acolo aveau românii, un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal”.

G. Coşbuc vorbeşte, mai ales, despre prima adunare de la Blaj, cea cunoscută în istorie sub numele de Adunare din Duminica Tomei, stăruind asupra repeziciunii cu care s-a strâns la Blaj o atât de mare mulţime de oameni. Coşbuc crede că au fost atunci la Blaj, în Duminica Tomei din 1848, peste 100.000 de oameni. „Şi aşa, în cele dintâi zile, pe Câmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată îmi vine în minte numărătoare de bărbaţi pe care o face cartea lui Moisi şi îmi vine să zic ca Biblia: <<Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii>>”.

Articolul ne lasă impresia că poetul ar fi vrut să revină asupra zilei de 3/15 mai 1848 în altă evocare („Eu n-am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s-a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâre au luat Românii, căci n-am loc pentru acestea”) şi se încheie cu sublinierea importanţei naţionale a Adunării de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii: „Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreaga noastră istorie rămâne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de cunoştinţă naţională, şi o dovadă că şi Românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată,, aşa ca-n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri”.

Această încheiere pare a fi schiţa viitoarei evocări. Coşbuc n-a mai scris-o; dar şi în forma aceasta paginile sale despre Adunarea de la Blaj pot figura într-o antologie a Câmpiei Libertăţii în literatură alături de poeziile lui V. Alecsandri şi Andrei Mureşanu, Şt. O. Iosif şi Ovid Densuşianu, de poemele în proză ale lui O. Goga şi Geo Bogza, de poezia lui loan Alexandru sau de pagina de roman istoric din Geniu pustiu, de M. Eminescu.

4. Prima teză de doctorat despre George Coșbuc. Pamfletul lui Al. Grama, „Mihailu Eminescu”, 1891, deși sconta pe o „scoatere din lectură” a poetului, cel puțin în mediul cărturăresc blăjean, n-a avut efectul așteptat. La mai puțin de trei luștri, în 1904 profesorul blăjean Al. Ciura publică o paralelă literară, teză de licență în literatura română Eminescu și Coșbuc. Note comparative.

Titlul lucrării lui Al Ciura, Eminescu și Coșbuc sugerează și o completare: destinul celor doi mari poeți a fost profund diferit la Blaj: poezia lui Eminescu a fost întâmpinată la început cu o brutală respingere prin „studiul critic” de tristă faimă, al lui Al. Grama, „Mihailu Eminescu”, Blaj, 1891, datorită pesimismului de sorginte schopenhaueriană, și, în consecință, pretinsei influențe negative a versurilor eminesciene asupra junimii studioase blăjene. Coșbuc prin limpezimea clasică a versului, prin optimismul robust, prin exaltarea acelei „lupte a vieții”, prin accentele naționale ale multor poezii – convenea ideologiei dascălilor Blajului, derivată din programul Școlii Ardelene, din Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuțiu, unindu-se cu acestea prin energetismul ei național.

Iată de ce unul dintre profesorii Blajului, Emil Sabo a abordat cercetarea vieții și operei lui Coșbuc într-o teză de doctorat, ca o „completare” a tezei de licență a lui Al. Ciura. Nume mai puțin cunoscut în galeria dascălilor blăjeni, despre Emil Sabo avem puține date biografice, consemnate în dicționarul bio-bibliografic al lui Nicolae Comșa și Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Editura Demiurg, 1994, din care aflăm că s-a născut la Aiton, în județul Cluj, în anul 1876. Studiile secundare și teologice le-a făcut la Blaj, iar literele și filosofia la Cluj. În anul 1901 a fost numit profesor suplinitor de istorie și geografie la Liceul și Școala Normală de Învățători (Preparandia) din Blaj. Ca profesor de istorie a tradus în colaborare cu Silvestru Nestor, Istoria universală (în trei volume) de Dr. Alex. Marcki.

A fost și poet: în anul 1904 a publicat la Tipografia Seminarului din Blaj, volumul Cântece, iar în 1905, în numărul omagial al „Unirii” blăjene, apărut cu ocazia centenarului nașterii lui Cipariu, publică, pe prima pagină, o frumoasă odă închinată Memoriei lui Timotei Cipariu, din care se poate reține un vers memorabil – caracterizant: „Dascăl mare-al românimei, fala Școlilor din Blaj”, dar, poezia în întregime este vrednică să figureze într-o antologie de evocări literare despre marele învățat blăjean:

„Neam român, bătut de soarte-n triste vremuri de-ncercare

Ți-a trimis și ție ceriul bravi eroi și genii mari

Și-astăzi posteritatea se oprește cu-admirare

Dând prinos de reverință amintirii lui Cipari.

Înarmat cu a științei armă-n veci biruitoare

A ta inimă și suflet au fost muzelor sălaș

Luminat-ai mii de tineri, strălucind ca și un soare

Dascăl mare-al românimii, fala școlilor din Blaj!”

În 1904 a obținut doctoratul în literatura română și istorie cu o teză despre George Coșbuc, prima teză de doctorat despre poetul Baladelor și idilelor, pe când poetul trăia, nu-și încheiase opera, (în acel an va publica volumul Cântece de vitejie) și vor trece aproape două decenii până la a doua teză de doctorat, consacrată aceluiași poet și datorată profesoarei Constanța Marinescu-Moscu. În anul următor, 1905, se mută de la Blaj ca profesor la Școala Normală Cristurul Secuiesc, unde prin anii ′39-40 a fost elev și Marin Preda, transferat de la Abrud. Nu se cunoaște anul morții sale, căci autorii amintitului dicționar de dascăli blăjeni menționează că în anul 1915 funcționa încă la preparandia din orașul secuiesc.

După obiceiul vremii (suntem înainte de Unirea din 1918) și-a susținut teza de doctorat în limba maghiară, cu titlul: Coșbuc Gyorgy Tanulmany – a roman irodolam tortenet Korebol, irta Szabo Emil, Balazsfalva, 1904. Cu numai patru ani înainte, tot la Universitatea din Cluj își susținuse doctoratul un alt profesor blăjean, Ion Rațiu, cu o teză despre Andrei Mureșanu, iar cu aproape un deceniu înainte, la Budapesta se susțineau două teze de doctorat, publicate inițial tot în limba maghiară una despre Andrei Mureșanu, datorată lui Valeriu Braniște, prima teză de doctorat despre poetul Imnului național și o alta despre Mihai Eminescu - Luceafărul poeziei românești, de Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. (La apariția în volum a acestei teze, unii recenzenți s-au grăbit să afirme că acum apare pentru prima dată metafora –antonomază „luceafăr” în legătură cu poezia eminesciană, care de atunci a fost atât de frecvent repetată încât s-a ajuns la disoluția ei semantică; dar între poeziile Veronicăi Micle este și o odă întitulată   Lui X… în care citim acest vers, scris cu mai bine de un deceniu înainte de monografia lui Elie Miron Cristea: „Tu Luceafăr mi-ai fost mie/ Ce în zori de ziuă luce….”

După câteva pagini introductive, monografia lui Emil Sabo cuprinde următoarele capitole: II. Date biografice, III. Cântece de dragoste, IV. Poemele epice, V. Traduceri și scrieri în proză, VI. Originalitatea și personalitatea poetică  și VII. Apendice.

Este interesant că aproape în același timp, când Al. Ciura publica teza de licență Eminescu și Coșbuc (Blaj, 1903),  o paralelă literară, teza de doctorat a lui Emil Sabo debutează tot cu aceeași asociere, constatând că de la moartea lui Mihai Eminescu până la George Coșbuc, în lirica românească nu s-au scris opere importante. Vorbind despre pesimismul eminescian, cu ecouri probabile din studiul lui Al. Grama, Emil Sabo deplânge corul epigonilor eminescieni care „nu au fost în stare să se ridice la nivelul maestrului, de aceea s-au mulțumit cu plânsete, cu tânguieli, cu dezgustul de viață și dorința de moarte”. Parcă citim o parafrază după poezia lui Al. Vlahuță, Unde ni sunt visătorii?

Autorul acestei teze de doctorat folosește aceleași surse bibliografice, ca și Al. Ciura (în principal tot studiul lui Grama, Poetul țărănimii), câteva articole din presă semnate de D. Evolceanu, A. D. Teodor, ș.a. și evident teza de licență a colegului său blăjean.

La datele biografice sumare adaugă mențiunea că până în prezent (1904 n.n.) în literatura română nimeni nu a scris vreo „critică generală”, nimeni n-a „rezumat” întreaga sa activitate literară, nu avem o monografie corespunzătoare, care să-l aprecieze la justa valoare. Aceste considerente au constituit și îndemnul alcătuirii tezei de doctorat.

Pentru poezia erotică găsește un titlu mai potrivit, Cântece de dragoste (Szerelemi dalai) gândindu-se că multe dintre idilele lui Coșbuc au devenit romanțe populare. Apare ca la Al. Ciura, definiția abuziv folosită „poetul țărănimii”, preluată de la Gherea, atât de simplificatoare, dar care a dominat câteva decenii exegeza coșbuciană. Majoritatea cântecelor de dragoste aparțin genului liric, - și el operează cu o antiteză – dragostea în poezia lui Coșbuc este prezentată în contrast nu cu poezia lui Eminescu, așa cum procedase Al. Ciura, ci cu urmașii, cu epigonii marelui poet. Și tot, pe urmele lui Gherea, cântecele de dragoste ale fetei – realizează un „roman de dragoste al fetei de țăran”. Acesteia încearcă autorul să-i asocieze dragostea feciorului, văzută de asemenea în desfășurare epică, pentru că, deși mai rar întâlnită, nici în aceasta nu găsim subiectivism.

În cadrul Poemelor epice, Emil Sabo prezintă pastelurile pe care le include greșit în acest gen literar. Uneori comentariul poeziei (la Noapte de vară sau Pace) este superficial și inadecvat. De exemplu, poezia Pace, dincolo de partea descriptivă are un sens religios, căci „toate elementele: stelele și luna, codrii și apele, toate vietățile, păsările călătoare și sălbăticiunile sfioase, până și uneltele de muncă ale omului, coasa și sapa – integrându-se firesc în ritmul mare al naturii – se bucură de odihna ei dumnezeiască” – va spune Ion Pillat. De altminteri, la Emil Sabo și limbajul critic și interpretarea poeziilor nu trec de un nivel didactic, care-l nemulțumește desigur, pe cititorul de azi, iar câteodată și cunoașterea poeziei românești, atunci când se încearcă o descriere sau o comparație este nesigură, imprecisă (Poezia lui Alecsandri, Oaspeții primăverii este citată cu același titlu, ca poezia lui Coșbuc, Vestitorii primăverii). Câteva filiații literare sunt adecvate și pertinent motivate. Poeziei Nunta în codru i se găsesc asemănări cu pastelul Concertul în luncă de Vasile Alecsandri și cu poemul Călin (File de poveste) de Mihai Eminescu, iar legenda – pastel Cicoarea este asemănată, prin desfășurarea narațiunii legendare cu Luceafărul lui Eminescu. În cadrul liricii descriptive vorbește despre personificări (am văzut că și Al. Ciura găsea în utilizarea personificării asemănări între Eminescu și Coșbuc), și după ce consideră, greșit, că personificarea e o figură de stil dificilă – își însușește aprecierea lui Gherea după care „personificările sunt marca personalității artistice a lui Coșbuc”.

Cel mai amplu capitol și, cel mai bun este dedicat baladelor – pentru că – spune Emil Sabo – dacă primul poet care a scris balade istorice a fost D. Bolintineanu, „putem spune că George Coșbuc este cel care a perfecționat acest gen literar”. În loc de aprecieri critice autorul izbucnește adeseori în exclamații admirative sau simple constatări superlative: astfel baladele istorice „au un preț literar deosebit”; în altă parte spune, dezarmat, că „proza seacă a criticii” nu poate exprima frumusețea poeziei lui Coșbuc, reluând parcă un cunoscut vers al poetului comentat: „Dar ce scriu eu? Oricum să scriu/ E ne-mplinit”. Combate cu argumente și exemple convingătoare opinia lui Ovid Densușianu că baladele inspirate din istoria altor popoare (El-Zorab, Regina ostrogoților) sunt mai puțin realizate artistic. Mărturisirea lui Coșbuc despre proiectul unei epopei din viața poporului român îi sugerează prezentarea celor mai cunoscute balade (Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Ideal) în această perspectivă. Doina, încadrată greșit la fragmentele epice, de epopee, în fond este o odă închinată cântecului popular ce adună bogăția și varietatea de sentimente a neamului românesc, este considerată aproape cu vorbele lui Gherea și ale lui Al. Ciura „cea mai națională dintre toate operele poeților români”. Considerând că „dragostea de viață și optimismul sănătos” sunt cele mai importante trăsături ale poeziei lui Coșbuc, Emil Sabo are interpretări forțate atunci când ne spune că în „gazelul” (care de asemenea nu este nici baladă, nici poem epic; de altminteri încadrarea în gen și specie literară este în mod evident, partea slabă a acestei teze de doctorat), Lupta vieții : „Copiii nu-nțeleg ce vor / A plânge-i cuminția lor” este o ironie la adresa imitatorilor lui Eminescu.

Coșbuc este unul din marii traducători din literatura universală; a tradus din original sau prin intermediul unei limbi de circulație universală. Din acest capitol este de reținut mai ales dezaprobarea lui Hașdeu care într-un raport academic respingea traducerea Eneidei de la premiul Academiei. Dar capitolul  traducerilor este  grăbit și superficial, pentru că, dacă poemele homerice (Iliada și Odiseea), sau Eneida de Vergiliu au fost depășite de tălmăciri ulterioare, Divina Comedie de Dante, Sacontala  de Calidasa, și Antologie sanscrită sunt până astăzi preferate versiunilor ce le-au urmat.

Un capitol concluziv este cel despre originalitatea și personalitatea poetică a lui Coșbuc. Arătând că precum Eminescu (de către un oarecare Ghiță Pop în „Convorbiri literare”) și Coșbuc a fost acuzat de către Grigore Lazu de plagiat care a vrut să arate „adevărul despre poeziile lui Coșbuc”, Emil Sabo se întreabă în ce constă personalitatea și originalitatea unui scriitor, și răspunde cu aserțiunea cunoscută a lui Titu Maiorescu – un poet nu poate fi nou și original prin temele abordate, ele fiind aceleași de la începuturile literaturii artistice (în speță ale poeziei), dar nouă trebuie să fie viziunea poetului asupra acestor teme. Cu această aserțiune i se pare că a rezolvat problema plagiatului la Coșbuc și a originalității coșbuciene și enunță un șir de superlative: „cel mai original poet de până acum”, „cel mai original poet al neamului” – pentru că, dacă H. Spencer, recomanda scriitorilor ca stilul să fie cât mai simplu posibil pentru o comunicare accesibilă, Coșbuc înfățișând „într-un limbaj natural modul de gândire, ideile și capacitatea de gândire a poporului român”, îndeplinește în mod exemplar asemenea cerință. În fine, dacă Al. Ciura ezita în supremația celor doi poeți români (Eminescu și Coșbuc), Emil Sabo afirmă răspicat că autorul Baladelor și idilelor este „cel mai mare și mai talentat poet al românilor”. Și tot în chip concluziv, dar și simplificator, vede evoluția lui Coșbuc, în funcție de felul în care volumele sale (de până în 1904) se încadrează în definiția-antonomază „poetul țărănimii”. Distinge, așadar, trei etape: Hordou-Năsăud; Cluj-Sibiu; București. Aplică și aici ca și Al. Ciura grila de interpretate sămănătoristă a opoziției sat-oraș și consideră că oglinda celor trei etape biografice este evidentă în volume: 1. Balade și idile (1893) – este exclusiv „poetul țărănimii”; 2. Fire de tort (1896) – sunt mai puține poezii inspirate din viața țărănimii; 3. Ziarul unui Pierde-Vară (1902) – aproape deloc nu apar poezii inspirate din viața țăranilor.

Cred că cel mai interesant și cel mai important capitol este cel final – Apendice care este o contribuție la dezvoltarea relațiilor culturale româno-maghiare. Poetul exprimă regretul precarei cunoașteri reciproce a celor două literaturi – de aceea în lucrarea sa a dat mai multe citate, și uneori a reprodus aproape integral poeziile lui Coșbuc. Unele fragmente sunt adevărate pledoarii pentru cunoașterea reciprocă a celor două literaturi și constată că e dureros, că „este foarte mic numărul acelor scriitori care să fie preocupați ca cititorii să cunoască reciproc literatura celor două națiuni”. În ultima vreme observă, cu satisfacție, o schimbare și „această tendință este lăudabilă, pentru că literatura este locul sfânt, unde popoarele se pot întâlni, se pot cunoaște, respecta și îndrăgi, unde inspirația sfântă a artei și muzelor adoarme pasiunile, distruge limitele naționale și îndreaptă zborul spiritelor culte spre idealuri înalte. Tocmai de aceea, datoria sfântă a scriitorilor ar fi să acționeze în acest sens cu entuziasm, iar noi suntem optimiști că nu vom rămâne doar cu începutul” (subl. n. I. B.). Pentru cititorii maghiari – spune Emil Sabo – numele lui George Coșbuc nu este total necunoscut; dintre poeții români, George Coșbuc este cel care a câștigat simpatia cititorilor maghiari. Constatând asemănări în felul de viață al românilor și maghiarilor, Emil Sabo, face o apropiere între George Coșbuc și Petofi Șandor, „o rudenie sufletească”, pentru că și în poeziile lui „se regăsește românul din Transilvania”. Mai târziu, istoricul literar Mircea Zaciu vorbind despre „spiritul transilvan” în literatură va remarca „înrudiri foarte intime”, de la bătălia „luminilor” veacului al XVIII-lea, la viziunea etnografică, idilico-baladescă a poeților romantici : Coșbuc, Șt. O. Iosif și Vorosmarty, Arany Ianoș…. (v. Ca o imensă scenă Transilvania…, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, pp. 72-73). În ultima vreme multe din poeziile sale au fost traduse în limba maghiară, și, la sfârșitul monografiei se reproduc în paralel, câteva poezii ale lui Coșbuc, în original și în maghiară, traduse de Revay Karoly: Mama (Anyam), Sub patrafir (Gyonas), Păstorița (Pasztor leanyko), Toamna (Oszszel), La Paști (Husvetkor), Din copilărie (Gyermek korombol) ș.a.

Monografia lui Emil Sabo are două merite incontestabile: în ciuda unui limbaj critic de un accentuat schematism, meritul pionieratului, fiind prima teză de doctorat despre viața și opera lui George Coșbuc și, în al doilea rând, meritul unei convingătoare pledoarii pentru cunoașterea reciprocă a literaturii române și maghiare.

          5. O interesantă paralelă literară: Al. Ciura, Eminescu și Coșbuc – note comparative, Blaj, 1903

În 1903, Al. Ciura- care avea să devină în perioada începutului de secol XX la Blaj şi, după marea Unire din 1918, la Cluj - un dascăl remarcabil, îşi trece licenţa în limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filozofie din Budapesta, cu o paralelă literară, intitulată Eminescu şi Coşbuc. Astăzi e o scriere aproape uitată, exemplarele tipărite din versiunea de la Blaj, acum aproape un secol au devenit rarisime, deşi scrierea interesează măcar din punctul de vedere al evoluţiei sau diagramei receptării lui Eminescu în Transilvania. Scris la mai bine de un deceniu de la pamfletul' eminescian al lui Al. Grama, Mihail Eminescu, Blaj 1891 şi la opt ani după prima teză de doctorat consacrată vieţii şi operei lui Eminescu, datorată lui Elie Cristea, studiul lui Al. Ciura venea cu o perspectivă critică nouă, aceea a „notelor comparative” (cum este şi subtitlul cărţii), a paralelelor literare. Nu a cunoscut studiul lui Elie Cristea, dar la broşura lui Al. Grama face referire în două rânduri, o dată contestându-i aprecierea despre originea pesimismului eminescian, a doua oară aprobându-l (şi întărindu-şi aprobarea cu un citat asemănător din Gherea) în convingerea că poeziile lui Eminescu vor înrâuri hotărâtor blazarea şi descurajarea tineretului.

Fără să menţioneze în mod special o bibliografie, din citatele şi numele cuprinse în aceste „note comparative”, înţelegem că ele se bazează pe lectura atentă a poeziilor celor doi autori (Mihai Eminescu, Poezii, 1883 - Ediţia Maiorescu şi G. Coşbuc, Balade şi idile, 1893 şi Fire de tort, 1896), autorul însuşi recunoscând că perspectiva asupra operei celor doi poeţi este incompletă, neluînd în considerare, pentru că nu erau apărute la data elaborării lucrării Postumele lui Eminescu şi Cântece de vitejie de George Coşbuc. La acestea se adaugă Criticele lui Titu Maiorescu, studiile de teoria artei ale lui H. Taine, monografia lui N. Petraşcu despre Mihai Eminescu şi mai ales Poetul ţărănimii de C. Dobrogeanu- Gherea pe care-l numeşte „admirabilul studiu” şi căruia îi este în bună parte îndatorat.

Ideea acestei „paralele literare” i-a fost sugerată autorului de bună seamă de contextul literar al epocii: gloria postumă a lui Eminescu în continuă creştere era concurată în ultimul deceniu al veacului trecut de apariţia lui Coşbuc, „un temperament poetic diametral opus” (Al. Ciura). într-un fel, într-o altă relaţie literară, în funcţie însă tot de Eminescu, era reeditată o situaţie similară din deceniul 9 al secolului al XIX- lea, când „regalitatea literară” a lui Alecsandri era contestată de admiratorii lui Eminescu. Evident că Al. Ciura care citise studiul lui Maiorescu, Poeţi şi critici în care sunt postulate inadvertenţa şi imposibilitatea unui clasament literar în paralela dintre doi poeţi atât de diferiţi, nu-şi va propune în mod expres să demonstreze supremaţia literară a lui Coşbuc, dar afectiv este evident că poetul Firelor de tort îi este mai apropiat şi din fuga condeiului îşi contrazice ideile din concluzie de la finalul studiului („A fost departe de noi gândul să răspundem de-a dreptul la întrebarea: care dintre aceşti doi poeţi e mai mare. Sunt amândoi mari: unul cu zâmbet trist de luceafăr nemuritor, simbolizând durerea sălăşluită în inima şi mintea clasei culte, celălalt vesel şi fericit, împrăştiind în jur de sine sănătatea vieţii de la ţară. Alăturea ne amintesc icoana împăratului diri poveste: un ochi îi râde, celălalt îi plânge” - (p. 107-108), în comentariul poeziei Mama: „Noaptea e târzie, copilele s-au culcat... numai mama stă la vatră şi plânge încet. Şi adoarme târziu ca să viseze de George - cel mai mare poet al românilor”) (subl. n. I.B. p.43).

Studiul este construit pe o antiteză urmărităinsistent: „Două lumi deosebite stau față în față: lumea orăşenescă, cu aerul infect, cu scepticismul ei omorâtor de orice credinţă cu veninul eternei dureri în inimă; şi viaţa de la ţară cu aerul ei curat şi sănătos cu cerul ei limpede, cu . comoara ei de pierdute credinţe şi idealuri.” (p.ll) „Broşura de faţă are menirea de a semnala deosebirea dintre aceşti doi mari autori, reprezentanţi a două lumi deosebite” (ibid). „Vom pune alăturea pe Eminescu şi pe Coşbuc scoţând în relief enorma deosebire a concepţiei lor” (ibid). Studiul lui Gherea despre „poetul ţărănimii” este susţinut de Al. Ciura cu, propria-i convingere de sorginte sămănătoristă privind opoziţia morală dintre sat şi oraş. De aceea, unul (adică Eminescu n.n) e poetul clasei culte şi tocmai de aceea decepţionat alergând după iluzii, neîndestulit cu viaţa, însetat după moarte - celălalt (înţelegem Coşbuc n.n) e „poetul ţărănimii”, vesel şi nepăsător, încrezându-se în „cel ce vieţile le-a dat”, fără pretenţii mari în viaţă şi tocmai de aceea vesel şi fericit.

Această antinfmie va fi urmărită în primele trei capitole ale cărţii (mai bine elaborate); ultimul „momentul naţional, tratat superficial şi confuz, ne face să credem că autorul se grăbea să-şi încheie această teză necesară pentru obţinerea licenţei în literatura română. Primul capitol îşi propune să contureze „individualitatea poetică” a lui Eminescu şi Coşbuc. Reducând în mod exagerat trăsăturile portretelor literare ale celor doi poeţi. Ciura spune că Eminescu este pesimist (ca un fel de faculte maitresse), iar Coşbuc optimist. Analizând cauzele pesimismului eminescian, autorului i se par neconcludente cele care vorbesc de natura organică, ereditară a bolii sau de influenţa lui Schopenhauer. (Înaintea lui Liviu Rusu, din studiul Eminescu şi Schopenhauer, E.P.L. 1968, profesorul blăjean spunea că influenţa filozofului german asupra lui Eminescu nu poate fi negată, dar nici nu trebuie absolutizată). Este mai degrabă de acord cu Gherea care susţinea că în fond Eminescu a fost un optimist, dar influenţa mediului social, spulberarea iluziilor au favorizat o concepţie pesimistă, adâncită de viaţa urbană şi de ateismul poetului. Ultima observaţie afirmată asertoric - Eminescu a fost ateu ! - este de asemenea exagerată, antologii şi studii temeinice din ultima vreme probând prezenţa elementului religios în universul operei eminesciene. Coşbuc este optimist pentru că este poetul vieţii de la ţară, pentru că şi-a însuşit concepţia creştină a ţăranului român despre existenţă. Pesimismul eminescian - crede şi Al. Ciura, ca şi înaintaşul său blăjean, Al. Grama - poate avea un efect dezastruos asupra tineretului, aducând în sprijinul supoziţiei sale o apreciere a lui C. D. Gherea: „Ne e teamă de mulţimea de tineri slabi de fire, care şi aşa n-au destulă putere de împotrivire în faţa unei vieţi, în care se cere putere şi statornicie bărbătească şi ideal înalt vor fi dezarmaţi prin plângerile tânguioase ale poetului, prin retragerea lui din luptă” (I. Gherea, Studii critice, Bucureşti, 1890, p. 130). Analiza poeziei de dragoste îi oferă autorului relevarea altei antinomii: la Eminescu femeia este idealizată (idee preluată din studiul lui Maiorescu în care comparându-l pe autorul Florii albastre cu Leopardi spunea că la fel cum poetul italian în Aspasia, Eminescu vede în femeia „copia imperfectă a unui prototip irealizabil”, iar dragostea este evident „un lung prilej pentru durere”; în altă parte citându-l pe Vlahuţă consideră că pentru Eminescu femeia este „un pretext de gânduri frumoase”, prea frumoase, făcând din ea o „donna angelicata”, o madonă. La Coşbuc, femeia nu are nevoie să fie idealizată, pentru că ea trăieşte într-un mediu natural şi sănătos al vieţii de la ţară, nu unul fals şi corupt precum cel urban. Ea trăieşte cu naturaleţe sentimentul de dragoste. Arătând că Gherea a urmat evoluţia sentimentului erotic (de la idila La oglindă până la elegia Fata morarului) vorbind de un veritabil roman de dragoste şi preluând acestă observaţie a criticului de la „Contemporanul”, Ciura va analiza sentimentul erotic al flăcăului din poezia lui Coşbuc de la idila Vântul până la Spinul. A doua temă importantă în creaţia celor doi poeţi este natura: „Iubirea şi admirarea naturii este punctul de apropiere al celor doi poeţi atât de îndepărtaţi în concepţia lor asupra vieţii şi asupra iubirii”. Singura apropiere pe care o relevă Al. Ciura este aceea că natura se comportă la ambii poeţi antropomorfic, dovadă frecvenţa personificărilor, şi că este zugrăvită în funcţie de starea sufletească a îndrăgostiţilor sau a eroilor lirici. O notă originală a cărţii lui Al. Ciura din aceste pagini este apropierea poeziei descriptive a lui Coşbuc de mitologia greacă (Prahova, din pastelul cu acelaşi titlu este o naiadă din mitologia elină; Seara este de asemenea un tip, mitologic, o plăsmuire originală a poetului, căci mitologia elină ştie, ce e drept, de zeiţa Nyx - noaptea, dar nu cunoaşte o Espera, o personificare distinctă a serii. Seara e o fată îndrăgostită de soare, de „Phoebus Apollon”, p 92) - observaţii ce vor fi adâncite de D. Păcurariu în capitolul referitor la Coşbuc din studiul Clasicismul românesc, Editura Minerva, Buc., 1972.

Cel mai slab capitol al acestei paralele literare este Momentul naţional, care debutează cu o observaţie surprinzătoare, derutantă: „Curios cum cei doi mari poeţi ai noşti sunt aşa de puţin naţionalişti în versurile lor”(p.97). Cum, când N. Iorga a vorbit despre poezia lui Coşbuc ca despre o carte de istorie poetică a neamului românesc, iar în 1895 Elie Cristea în pomenita teză de doctorat vorbea despre naţionalismul poetului, iar D. Murăraşu va consacra un amplu studiu numai naţionalismului lui Eminescu? Chiar dacă în continuare, Ciura îşi ia precauţia nuanţării semantice a lormenilor („subliniem naţionaliști să nu se cetească naţionali, căci Coşbuc mai ales e naţional din creştet pănă-n tălpi” p.97),. Interpretarea rămâne confuză şi contradictorie. Căci el vorbeşte în continuare de Scrisoarea III şi Doina spunând că „Într-adevăr această poezie e de ajuns să-l ridice deasupra naţionalismului lui Alecsandri şi Mureşanu” (p.105) sau că „acei ce trag la îndoială naţionalismul lui Eminescu n-au decât să citească articole pe când era redactor la Timpul”; confuzia între naţional şi naţionalist (cu sensul de iubitor de naţiune, patriot) este evidentă atunci când vorbind despre Scrisoarea III și despre celebrul răspuns al voievodului român la trufia sultanului – „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” - considera că este „cel mai naţional vers ce s-a scris în literatura noastră” (p.100). Deducem din celelalte pagini că lui Eminescu îi repugna naţionalismul (noi zicem, patriotismul festivist), că nu a vrut şi nu „putea să fie un „odist” (spune Ciura), adică unul care dedică ode puternicilor zilei şi evenimentelor politice contemporane. Iar Coşbuc, văzut ca acelaşi „poet al ţărănimii”, nu poate fi scriitor de fraze patriotice, fiindcă pentru omul din popor naţionalismul (patriotismul) este ceva organic, subînţeles, neavând trebuinţă să fie clamat pretutindeni, pentru el dragostea de „limbă, de străbuni şi de obicei”, este ceva firesc, natural.

Nu prin acest studiu va fi menţionat Al. Ciura în istoriile literare, ci prin prozele sale inspirate din viaţa băieşilor din Munţii Apuseni şi prin publicistica sa din coloanele „Luceafărului” budapestan şi ale „Unirii” blăjene. Parte din acestea au fost şi reeditate; paralela literară "Eminescu şi Coşbuc" se înscrie în seria vechilor pagini blăjene despre Eminescu, aducând în exegeza celorioi mari poeţi români, pentru prima dată, perspectiva "notelor comparative" extinse în temele fundamentale ale universului lor liric.

6. Oda închinată lui T. Cipariu de G. Coșbuc și oda închinată de M. Eminescu lui Aron Pumnul

Propriu vorbind, ambele poezii sunt elegii funebre, pentru că deplâng moartea unor personalități ale culturii române. Dar pentru că acest regret este însoțit de elogiul vieții lor, al trudei lor cărturărești ele sunt și ode, sau în limbaj omiletic, panegirice. Sunt închinate unor mari dascăli ai Blajului, Timotei Cipariu și Aron Pumnul – din cea de-a doua generație a Școlii Ardelene, generația pașoptistă blăjeană. Aron Pumnul a fost și îndrumătorul și gazda gimnazistului Eminovici [Eminescu] la Cernăuți, și în 1866 deplânge moartea celui pe care l-a considerat apostolul deșteptării naționale în Bucovina. Sunt poezii de tinerețe: Eminescu avea 16 ani și publică elegia sa în broșura Lăcrimioarele învățăceilor de-n Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul; Coșbuc avea 21 de ani, era de un an redactor la revista „Tribuna” din Sibiu, de sub redacția lui Ioan Slavici, unde a și fost publicată la puțină vreme după moartea lui Cipariu – în nr. 191 (din 6 sept.1887), (Cipariu a trecut la cele veșnice în 3 septembrie 1887) și a fost reprodusă în câteva ziare și reviste din Transilvania: „Școala și familia” (Brașov), nr.11, 13 sept. 1887, „Foia bisericească și scolastică”, Blaj, nr. 2, 15 oct.1887, „Revista ilustrată” (Reteag), nr. 5 și 6, mai și iunie 1891, reluată apoi la centenarul nașterii lui Cipariu – în „Semănătorul” (București), nr. 25, 19 iunie 1905, și „Unirea” (Blaj), nr. 25, 24 iunie 1905 – număr omagial – închinat în întregime centenarului nașterii lui Timotei Cipariu și reprodusă apoi în multe din edițiile poeziilor lui Coșbuc. Poezia lui Eminescu, a rămas în paginile acelei broșuri omagiale. Ea împrumută titlul de la aceasta, prescurtându-l La mormântul lui Aron Pumnul.

          Dacă între panegiricele lirice închinate lui Aron Pumnul, oda lui Eminescu este singulară, odele închinate lui Cipariu sunt relativ multe, cap de serie fiind poezia lui Coșbuc, urmată de poezii semnate de la poeți contemporani cu „părintele filologiei românești” până la contemporanii noștri: Emil Sabo, Ioan Pompiliu, Valeriu Nițu, Ion Brad, Petru Anghel, Ion Mărgineanu, Dumitru Mălin.

          Potrivit mărturiilor contemporane Eminescu era foarte apropiat al profesorului Pumnul; fie că i-a fost profesor la clasă cum susține colegul și prietenul lui Eminescu, Teodor Stefanelli, fie că i-a fost numai îndrumător, găzduit fiind o vreme în casa lui Pumnul, cum susține I. G. Sbiera. Coșbuc nu l-a cunoscut personal pe Timotei Cipariu, dar cunoștea meritele sale științifice, culturale și naționale de la liceul din Năsăud și apoi din prelegerile profesorului Grigore Silași de la Universitatea din Cluj.

          Coșbuc împrumută titlul dintr-un celebru adagiu horațian: „Non omnis moriar, multaque pars mei vitabit Libitinam” ( lat. „Nu voi muri pe de-a-ntregul, ci o bună parte din mine va trăi dincolo de moarte”, Carminum, III, 30). Dar subtitlul este identic cu titlul poeziei eminesciene: La mormântul lui Timotei Cipariu.

          Oda lui Coșbuc debutează cu sugestia motivului literar: „fortuna labilis” – soarta alunecoasă, nestatornică; cetățile falnice din antica Eladă s-au năruit, trăiesc numai prin „amintirea condeiului istoric”. De acum se configurează o antiteză: „Nu murii (zidurile, cetățile) țin pe-o gintă…” (ci – subînțeles), „Bărbații numai poartă putere și dovadă… înving prin mintea lor”. Cel de-al doilea termen al antitezei poate fi o reminiscență din Răsunetul lui Andrei Mureșanu, (poet știut și prețuit de George Coșbuc), poezie care, publicată inițial în „Foaie pentru inimă și literatură” (Brașov), nr.25, din 21 iunie 1848, în strofa a doua cuprinde versurile: „Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător de popoli (lat. - popoare), un nume de Traian” , - spre deosebire de forma din edițiile succesive: Triumfător în lupte - .

          Strofa a IV-a reia ideea titlului horațian, prin emistihul specific organizării strofice coșbuciene. Asemenea bărbați „mor deplânși de-o gintă și chiar să moară-n chinuri,/ Nicicând nu mor întregi (subl. n.). Un asemenea bărbat a fost Timotei Cipariu și urmează versuri de caracterizare a însemnătății sale mai ales prin studierea limbii noastre, a caracterului ei latin, - „ca întregi să ne redeie și iar să ne renască/ Prin grai  de la Quirin (lat. - Roma).

          Secvența evocatoare lasă locul alteia, ce înfățișează doliul națiunii, cu imagini întunecate și hiperbolice: răsună tonuri lugubre în tot cuprinsul „unde un grai găsești și-un port”, unde se varsă „lacrimi șipot”, iar la „groapă gem flamuri cernite”. După acest cumul de imagini ale doliului urmează  două exclamații dureroase, explicative: „Bărbatul/ Națiunii doarme mort!” și „Cipari de-acuma nu-i! Exclamații care pregătesc interogația retorică următoare cu accente polemice: „ E mort Cipari ? Voi spuneți că-i mort?” și infirmată printr-o categorică negație: „Nu-i mort!”, potențată de eternizarea recunoștinței unui neam întreg: „Trei scânduri și-o glie nu pot s-ascundă,/ Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari!/ Un neam întreg, ce plânge, stă gata să răspundă/ Că-n veac va recunoaște cu-o inimă profundă/ Pe marele Cipari!”

          Poezia lui Eminescu debutează cu o adresare directă, personificatoare: „Îmbracă-te în doliu, frumoasa Bucovină”, cu motivație asemănătoare celei din elegia lui Coșbuc realizată printr-un șir de metafore: - din pleiada marilor bărbați ai Bucovinei s-a stins – „un luceafăr, o lumină, o dalbă stea”. Și imaginea doliului e asemănătoare – jalea clopotelor ce vuiește în cadență, și Pumnul este „geniul mare” al deșteptării Bucovinei, care merge pe calea nemuririi. Mai mult decât în oda lui Coșbuc sunt folosite repetițiile: „Te-ai dus, te-ai dus din lume…”; „Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/ Te plânge-n tânguire și locul tău natal”. Poezii de tinerețe – ele au un vocabular poetic, la care în mare parte poeții vor renunța, prin fireasca, evoluție a limbii literare: la Coșbuc – latinismele – ce amintesc de poezia lui Andrei Mureșanu: mur-zid, lamură- partea cea mai bună, cea mai curată, cea mai aleasă; a fânge, a finge–a modela, a plăsmui; Quirin-Roma; la Eminescu epitete adjectivale sau adverbiale: pleiada auroasă, vibrânda jale, cânturi răsunânde, forme verbale ce nu se mai folosesc:  ce-ntoană (pentru ce-intonează), o urmă (pentru o urmează).

          Ambii poeți folosesc în aceste poezii de tinerețe – expresii poetice mitologice – la Coșbuc: „Bărbați superbi cari poartă menirile Aurorii – zeița zorilor, care, cu degetele-i trandafirii, deschidea Soarelui porțile răsăritului; bărbați aleși ai națiunii „fură foc din cer” – sugerând comparația cu Prometeu. La Coșbuc în poezia de tinerețe această trăsătură stilistică se explică prin amintita audiere a cursurilor de folcloristică ale lui Grigore Silași. La Eminescu – doliul Bucovinei este exprimat „prin ciprul verde ce-i încinge fruntea – ciprul sau chiparosul (poetic) – fiind la vechii greci un simbol al doliului; drumul lui Pumnul spre veșnicie este în „Eliseu” (sau Câmpiile Elizee) – locașul eroilor și al oamenilor virtuoși, după moartea lor. „Nu trebuie să ne mirăm – scrie D. Murărașu – că-n această poezie de tinerețe Eminescu folosește și expresia antică. Avea cunoștințe elementare de mitologie și cultură clasică. În  Lepturariu, vol. I, din 1862, putuse să citească paginile de mitologie greco-latină ale lui Damaschin Bojincă.” La lecțiile de istoria Greciei antice, profesorul de la gimnaziul din Cernăuți, adeseori îl invita pe Eminescu să „povestească lucruri de acestea, ascultându-l ceilalți elevi cu mare atențiune” (v. M. Eminescu, Poezii, I. Ediție critică de D. Murărașu, Editura Minerva, București, 1982, p. 271).

Trăsătura comună dominantă a acestor elegii funebre este, dincolo de nota stilistică specifică acestor specii literare, admirația pentru marile personalități ale culturii și literaturii române. Cei doi poeți, atât de diferiți, se întâlnesc în glorificarea a doi mari dascăli ai Blajului.

ION BUZAȘI