Ioan Mititean în Amintiri de peste râu

Recent a apărut de sub tipar, la editura Ecou Transilvan”, din Cluj-Napoca, cartea „Amintiri de peste râu”, a duiosului scriitor năsăudean, domnul Ioan Mititean, carte memorialistică admirabilă, scrisă, parcă, cu un pix înmuiat în lacrimi. Volumul acesta poartă numărul XXI din ciclul „În vârful peniţei”, ciclu care ne pune în faţă, cu graţie şi nonşalanţă, sute de personaje, precum şi mirificul sat al naşterii şi al copilăriei sale, Luşca cea din coasta Năsăudului. Exprimare curgătoare, blândă, firească, domnul Mititean este un om riguros, ordonat, bine familiarizat cu tehnica şi tactica cuvântului scris.
Satul domnului Ioan Mititean este tradiţional şi discret, cu lacrimile şi bucuriile lui, cu acea demnitate care-l plasează într-un uşor iz de taină. Scriitorul are o frază limpede, echilibrată, fără ifose şi fără a forţa culoarea discursului narativ, toate acestea ducând spre o atmosferă senină în care amintirile, aşa cum sunt ele, ne mângâie şi ne provoacă zâmbetul.
Prefaţa cărţii, „Timp de acasă”, este semnată de sensibilul scriitor Menuţ Maximinian. „Satul românesc se prezintă ca un univers pe deplin închegat, ca o unitate arhaică în care toate subansamblurile se sincronizează perfect spre a face posibilă desfăşurarea normală şi normată a vieţii sociale. Dar oare mai există ceva din acest sat? Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu ce înseamnă portul popular? Câţi dintre noi mai ştiu cu câtă trudă, amestecată în acelaşi timp cu sentimentul de dragoste şi nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut în lungile nopţi de iarnă, pentru a găta hainele pentru membrii familiei, în timp util?” Menuţ pune degetul pe rană. Vechea cultură ţărănească va fi chiar dispreţuită de mulţi tineri veniţi cu bani şi ea va fi tranformată, în bună parte, într-un vestigiu etnologic, reactualizat uneori în formă festivă, creatoare de folclor fals. Nu mai avem acum reproducerea vechilor funcţii ale culturii ţărăneşti tradiţionale, nu se mai explică valorile religioase ca experienţă trăită, de socializare comunitară, avem aici o scenă cu oamnii care încearcă să joace roluri sociale vechi, în faţa unor tineri „moderni”. Pământul nu-ţi mai asigură acel prestigiu social care era înainte, nu există un echilibru al tradiţiei cu modernitatea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică care este, în primul rând, ecologică. Domnul Ioan Mititen vede şi simte toate acestea, de aceea şi noi vedem şi simţim în scrisul său acea nostalgie a unor vremuri valoroase pe nedrept aproape apuse.
Această carte „a amintirilor”, cum o numeşte autorul, este „străbătută de această vibraţie emoţională generată de atitudinea mea de contemplare a vieţii trăite printre săteni, am polarizat în jurul meu, lumea prin care am trecut”, se destăinuie autorul. Şi mai departe, „În cartea de faţă trăieşte o întreagă lume, diversă şi autentică, a cărei cunoaştere poate trezi în sufletul cititorului încântare, orizont, năzuinţe spre mai bine şi frumos.”
Satul domnului Mititean, Luşca cea dragă, era atunci mai altfel decât acum, era mai aproape de autentic, de nuditate naturală, oamenii erau mai uniţi şi parcă şi mai sentimentali, cu şezători şi case ale berii. „Unde ne sunt şezătorile”, se întreabă cu năduf scriitorul. „În şezători tinerii îşi manifestau înclinaţiile artistice, deoarece şezătoarea era şi un mediu cultural prielnic unde se pregăteau serbările de Crăciun. Aici tineii învăţau să cânte, să joace, să recite, să interpreteze un rol într-o piesă de teatru, deoarece era o ruşine pentru tineretul satului dacă nu se prezenta o serbare înainte de începerea horei,cu prilejul sărbătorilor de iarnă...În şezătoare, munca este mai cu spor, fetele îşi umpleau fusele cu tort de cânepă sau lână, iar feciorii le apreciau după hănicie. În pauza de tors se încingea jocul, având ca instrument muzical fluierul.”
Sunt în carte câteva foarte interesante capitole-document despre fenomnul care se cheamă „Casa Berii”. Domnul Mititean se apleacă duios şi insistent supra fenomenului, lăsându-ne câteva pagini foarte bine venite pentru cercetători în folclor. „Deoarece luşcanii nu aveau dugheană de joc sau altă sală cu o asemenea destinaţie, închiriau o casă unde se desfăşura hora satului, care ne umplea sufletele cu amintiri unice care dăinuiau peste ani. Casa Berii este de regulă o casă încăpătoare tip vagon, cu trei camere pardosite cu duşumea ,a cărui gospodari iubeau tinerii şi jocul, fiind şi ei jucăuşi la rândul lor. Pe atunci camerele nu erau mobilate decât cu un pat cu multe perne, masa şi lada de zestre. Deci puteau fi eliberate uşor spre a face loc jocului. De pe pereţi nu se lua nimic, rămâneau farfuriile, icoanele, prosoapele, coverturile, pozele din viaţa familiei. De jur împrejur erau lăiţe, laviţe, pe care şedeau mamele feciorilor şi ale fetelor, spre a observa care cu cine joacă, apreciind atât alesăturile de costume, cât şi modul de comportare al tinerilor. În noaptea de Crăciun, cizăşii, ca semn de respect, colindau la toate gospodăriile, începând de la Casa Berii-reşedinţa horei, unde se făcea o mică petrecere cu minunatele gazde şi mai stabileau unele măsuri organizatorice. Pe atunci în viaţa satului domnea o corectitudine deosebită.”
Cu dragoste şi veneraţie se apleacă domnul Mititean asupra părinţilor săi, Vasile şi Raveca. „Cine sunt şi de unde vin”, se întreabă scriitorul. Vin din „dragostea de pământ, din virtuţile dobândite din neam în neam, coborâtori pe aceste meleaguri acum mai bine de un secol...două fiinţe care au străbătut prin viaţă într-o lume a dezordinii, o lume fărâmiţată de cruzimea celor două confruntări mondiale.” Mai departe, „Mama era şi bărbat şi femeie, suplinind pe cel care a înlocuit coasa cu arma-TATA, participant la ambele confruntări mondiale...Oameni care au trăit în chinuri şi umilinţe, dar au trăit curaţi, nepătaţi.”
Domnul Mititean se strecoară liniştit şi zâmbitor prin lumea amintirilor. „Am o mare şi neştirbită admiraţie faţă de anii copilăriei, când tata mă urca în carul tras de boi şi parcurgea drumul Luşca-Vărarea-Valea Frâuă. Aici stăteam trei-patru zile, dădeam în strungă, ajutam la mulsul oilor, iar tata făcea brânză. Ne întorceam pe acelaşi drum, de data aceasta cu carul încărcat cu saci plini cu caş de oaie, cu urdă, bărbinţi cu zăr şi jântuit.”
Satul natal revine obsesiv în pana scriitorului. „Luşca este o aşezare străveche cu peisaje încântătoare. Este un punct strategic, un loc de adăpost ca o cetate, stăjuite de dealurile domoale ce-i stau de strajă, în vecinătate, ca şi cătanele negre care au ţinut piept însuşi împăratului Napoleon... Nu pot uita nici pe preoţii ce au slujit Sfântului altar”. Şi până la urmă, „Luşca este un sat al armoniei umane, toţi sătenii de aici sunt ca şi într-o familie adevărată şi naturală.”
Domnul Mititean a scris această carte „din respect pentru părinţii mei” şi aduce „un omagiu satului meu natal, Luşca, loc în care am văzut lumina zilei şi eu şi părinţii mei cărora le datorez toată fericirea mea.”Ca noi cei care nu ne-am uitat rădăcinile, domnul Ioan Mititean ne spune, „Sunt recunoscător leagănului copilăriei mele. Energia satului şi dragostea de carte a făcut posibil să încep şcoala în opinci şi să-mi închei cariera în domeniul educaţiei devenind cronicarul vremurilor de azi.”
Limbajul şi stilul domnului Mititean sunt deosebite. Dânsul are un anumit farmec al povestirii la ceas de seară, liniştit şi senin, cu metafore relativ puţine pentru a nu forţa documenul artistic. Ştie să comunice, are darul şi pedagogia sa. O cauză a obscurităţii în literatură este atunci când scriitorul respectiv coboară prea mult în adâncimi şi astfel nu mai are forţa necesară pentru a transmite, a comunica. Nu este bine însă nici atunci când un scriitor creşte mult intenţia de a transmite, intrând în convenţionalism. Expresia literară trebuie să se organizeze la hotarul dintre aceste două intenţii şi aici îl găsim pe domnul Mititean. Pentru că orice operă literară reprezintă un grup de fapte lingvistice reflexive, purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii.
Satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînnoirea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului. Ni se potriveşte Shakespeare, „Este atât de întunecat cerul, încât numai o furtună îl poate limpezi.”
Mi s-a rezervat şi mie un capitol, este vorba despre un articol scris de mine pentru familia Mititean, publicat în Răsunetul din Bistriţa, intitulat „Lucreţia şi Ioan Mititean în comuniunea iubirii.” Ceea ce am scris acolo, rămâne valabil şi astăzi şi mâine, oricând. „Sunt sortiţi să străbată tumultul vremurilor mână-n mână şi zâmbet către zâmbet, construind cu smerenie, dragoste şi speranţă un fascinant punct de reper pentru orice tânără familie care începe drumul vieţii. Ceea ce au abundent în comun este firul roşu al comuniunii personale prin iubire, dragoste de Dumnezeu, de familie şi de neam.”
Domnul Mititean rămâne un scriitor al evocării evenimentului cultural, surprinzând o neobişnuită imagine a mişcării sutelor de pesonaje, care trăiesc, se mişcă, fac viaţa. Scriitorul lunecă tandru printre amintirile sale, lăsându-se pe alocuri copleşit de un zâmbet trist pentru pierderea autenticităţii satului de odinioară. Solid şi riguros cronicar şi eseist, domnul Ioan Mititean ne seduce, în primul rând, prin generozitatea sa înnăscută, ştie să intre în fascinantul joc al expresiei artistice, nu intră în capcana metaforelor cu orice preţ, lăsându-ne impresia unei puternice forţe spirituale care este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]