2.AŞEZAREA SAŞILOR ÎN ARDEAL

Nu există legătură între dânşii, de la un grup la altul, nu există o conştiinţă de origine şi misiune comună pe care ar fi trebuit s-o etaleze acolo, nu există măcar un cât de vag instinct al importanţei politice pe care trebuie s-o câştige, sau nu există un minim interes al germanilor rămaşi în urmă faţă de germanii aceştia pierduţi în Ardeal. Se vorbeşte în privilegiul „andreian” din 1224 de o aşa zisă unitate a lor, aceasta s-a făcut pentru a împiedica ştirbirea privilegiilor iniţiale faţă de unii sau alţii mai răzleţi. Saşii erau însă oameni modeşti pe care sărăcia îi adusese aici, regele-i primise fără mari speranţe şi au jucat un rol foarte şters în situaţia constituţională a Ungariei. Regele unguresc având o foarte slabă încredere în valoarea militară a saşilor, după ceva timp, pentru o apărare mai sigură a graniţelor regatului său, a chemat o parte din cavalerii teutoni care, înainte de a se aşeza în Prusia, unde au avut bune rezultate, fură aşezaţi în Ţara Bârsei, aşadar exista o Ţară a Bârsei! Iată ce afirmă marele Nicolae Iorga-„Dar aveau oare ungurii obiceiul de a numi ţinuturile după o apă de căpetenie? În care alt teritoriu ocupat de maghiari, şi amintim că în privilegiul andreian se înseamnă hotarele saşilor de la Oraş la Olt, se întâlneşte această numire a unui teritoriu întreg după apa care trece prin regiunea aceea? Şi pe de altă parte, care este teritoriul ocupat de slavi sau de românii conlocuitori cu dânşii, în care numirile, înainte de a se realiza o formă politică superioară, să nu fie trase după ape? Există Ţara Oltului, Ţara Bârsei, există fără îndoială Ţara Jiului, din care s-a desfăcut Jiul Unguresc pomenit de documente până astăzi. Partea de jos a Ardealului, prin urmare, se cheamă după cele trei ape. Aceste trei nume existau fără îndoială. Dacă a fost şi o Ţară a Mureşului nu putem spune, dar o Ţară a Crişurilor fiinţa fără îndoială. Prin urmare ţara întreagă era numită după ape, întocmai ca şi teritoriile româneşti din celelalte părţi. Între ele şi în dauna lor se întinse pădurea regelui, Ardealul. Iar dacă prin actul din 1224 al lui Andrei 2, se da saşilor, peste marginile vechii donaţii, care cuprindea şi pe secuii din ţara Sebeşului [Sebus, de unde Sepsi al lor] şi din ţara Drausului, silva Blacorum et Bissenorum, pădurea românilor şi a pecenegilor, este vorba de un teritoriu întreg cum dovedeşte şi pomenirea apelor de acolo şi nu de o simplă pădure. Şi acest teritoriu nu este altceva decât partea din pădure din regiunea împădurită, cu sate puţine, care nu se prefăcuse în pădure regală, nu fusese supusă autorităţii dregătorilor regali, care se răzimau pe castele, din care Bălgradul este de la sfârşitul veacului 11, Turda din 1075, iar pe Târnave o cetate a Bodonului [săseşte Benden, româneşte Bia] de la 1197, fără a mai pomeni Dejul, şi el vechi.”

Aşadar Andrei 2 îi aşează pe cavalerii teutoni în Ţara Bârsei. În ceea ce priveşte această aşezare avem un caz corespondent lângă altă apă românească. Avem în acelaşi timp două teritorii numite româneşti după râuri, care sunt date de regele Ungariei pentru colonizare şi apărare, unul apără pasul de la Braşov, Branul, celălalt pasul de la Olt, Turnul-Roşu. Teutonii s-au purtat foarte bine, ceea ce regele Ungariei nu putea permite. Exista frica că teutonii ar putea, pe baza convertirii cumanilor din regiunile de peste munţi, să întemeieze o ţară a lor în Carpaţi şi pretenţiile lor de a opune episcopului regal şi prepositului săsesc decanul unei noi biserici, a treia în Ardeal, acestea l-au făcut pe Andrei2 să-şi retragă concesia acordată. Teutonii au fost înlăturaţi iar de opera lor s-au folosit saşii.

Până în anul 1250 avem documente, unele plecate din cancelaria reglă, altele, mult mai numeroase şi importante decât cele regale, cele papale, în care sunt pomenite localităţi cu nume românesc. În aceste acte de-abia dacă sunt pomeniţi ungurii şi saşii în folosul cărora s-au dat documentele acestea. Puţinele documente nu sunt doar pentru Ardeal ci pentru toate teritoriile ocupate de unguri. Prin năvălirile tătarilor au fost distruse multe acte, iar însuşi ungurii au scris foarte puţine acte. Lipsa românilor din documente ar fi perfect explicabilă, cum să aibă cineva pretenţia de a găsi pomeniţi în ele nişte bieţi ciobani şi plugari care nu aveau tangenţă cu regele şi baronii locali şi n-aveau pretenţia de-a juca un rol în viaţa Ungariei cu clerul ei de altă confesiune! Şi totuşi în acest documente românii nu lipsesc! Toate râurile sunt numite cu numele româneşti, Crişul [flumen crissi], Mureşul [Morisium] Tisa [Tiscia], Bârsa [Borza, Borsa], Timişul [Timis], Someşul [Zomus], Oltul [Olt, Olth], toate se găsesc în forma românească. Cea mai veche hotărnicie ardeleană este cea din 1206, în părţile Cohalmului, în folosul lui Ioan Latinul, Raguşanul, din care saşii fac, eronat, un conaţional. A doua hotărnicie este a Ţării Bârsei pentru teutoni. În anul 1219, când cavalerii teutoni erau în Ţara Bârsei şi începuseră a se întinde prin regiunile comanice, regele Ungariei a oferit canonicilor de la Strigoniu-Gran teritorii lângă Vinţ, dând poruncă să-i pună în stăpânire lui Jenke Wajvoda, un Iancu voievod, ca mai târziu Iancu Hunzadi- şi unde este voievod sunt şi români- şi navornicilor lui, de origine slavo-românească, vornici. Întărirea din anul 1222 a privilegiului pentru Ordinul Teutonic, prevede, între clauzele noi, şi aceea că la trecerea pe Olt sau Mureş a corăbiilor cu sare, nu se va plăti nimic prin „ţara secuilor şi a românilor,” această „ţară” a românilor este o rămăşiţă a „pădurii” lor şi pomenirea ei alături de „ţara secuilor” arată o asimilare a celor două regiuni sub raportul constituţional al autonomiei. În 1223 regele Andrei întăreşte mânăstirii Cârţa un pământ donat de un anume Gocelin, care schimbase cu Coroana, dându-i locul Brodnic, care era un vad. Şi confirmă totodată o donaţie a sa, a unui teritoriu luat de la români, arătând şi hotarele ei, de la Olt, la râul Arpaş şi la munţi. Iar Nicolae Iorga se întreabă, „Unor imigranţi care capătă doar cărţi de trecere, iar dacă rămân, donaţii şi privilegii formale, li se iau pământurile pe care ei se văd a le stăpâni din vechi, ori li se dau?”

Prin 1234 se constată existenţa unui mare număr de români bine aşezaţi, încât au episcopii lor, pe care catolicii îi numesc „pseudoepiscopi”, aceştia au exercitat o puternică influenţă asupra ungurilor şi saşilor veniţi în mijlocul lor, încât i-au adus la credinţa ortodoxă.

Viaţa populaţiei germane de la Rin nu seamănă cu viaţa saşilor din secolele 15, 16, când încep a merge călătorii pe la ei, această viaţă nu seamănă cu viaţa obişnuită atunci, şi care ţine şi acum, în regiunile renane, de unde au plecat. S-a petrecut o schimbare, s-au aşezat altfel aici, casele şi le-au ridicat altfel, cum altfel şi-au potrivit legăturile dintre case şi ogor, aceste lucruri nu se capătă instantaneu, ci se împrumută totdeauna de la alţii. Viaţa aceasta arhaică, elementară a plugarului şi păstorului a fost luată de la români, în cea mai mare parte. Găsim pe alocuri o mai mare asemănare între saşi şi români, vecinii lor, decât între saşii trăitori în satele ardelene şi flamanzii sau alsacienii care s-au dezvoltat acasă, din strămoşi comuni. În limba săsească cu diferitele ei dialecte, care sunt de multe ori cu totul deosebite, cuvintele româneşti sunt cu mult mai numeroase decât cuvintele săseşti în vorbirea românească. Iată ce se întreabă marele istoric Nicolae Iorga, pe bună dreptate, „Dar ce s-ar fi întâmplat dacă ai noştri ar fi venit în veacul 13 în mijlocul saşilor? Ei ar numi toate instrumentele lucrului de câmp, nu după vechea formă slavonă din timpul comunităţii noastre cu anumiţi slavi, ci le-ar numi nemţeşte, după învăţătorii lor. Dacă nu toţi românii, dar cel puţin aceia care s-au aşezat pe teritoriul caracteristic săsesc, pentru că pe teritoriul unguresc n-aveau unde să se aşeze, atât erau de puţini ungurii. Până şi în păstorit am fi avut cuvinte venite de la dânşii. Să cerceteze cineva limba pe care o vorbesc ţiganii de la noi şi să cerceteze şi limba pe care o vorbesc ţiganii în părţile de origine ale Asiei Centrale, limba ţiganilor noştri este plină de cuvinte româneşti. Felul lor de viaţă este plin de datini româneşti. Şi ei au până astăzi voievozi şi juzi, întocmai cum era organizată viaţa noastră politică prin 1250 când au venit în mijlocul nostru. Ei bine, dacă românii din Ardeal au câte un „gociman” în oraşe[care este Gottesman], dacă au câte un „tată de vecini” [acela care este aşezat în fruntea vecinătăţii şi chemat să conducă oarecum viaţa judecătorească], ce este în viaţa satelor care să corespundă unor instituţii săseşti, ce să fi fost imitate de români? Evident că nimic. La saşi influenţa românească este netăgăduită, la noi în straturile populare această influenţă nu se observă nicăieri. Oaspeţii regelui au fost, în alt sens, şi oaspeţii noştri, cu deosebirea că li-am cerut mai puţin pentru a le da mai mult.