AŞEZAREA SAŞILOR ÎN ARDEAL VĂZUTĂ DE NICOLAE IORGA

Aşezarea saşilor în Ardeal nu s-a făcut pe o cale de rânduire constituţională. Se afirmă eronat de unguri, că regele Ungariei avea un fel de „deşert” în părţile ardelene şi dorind să fie locuit, a chemat pe saşi, apoi, mai vrând să fie şi apărat, a chemat pe cavalerii teutoni, care au stat ceva vreme în Ţara Bârsei, de unde au coborât şi au întemeiat o cetate la Câmpulung. Teoria ungurilor ar fi aceea că regele a îngăduit o aşezare de colonişti prin diferite locuri, însă teoria aceasta nu se poate susţine absolut prin nimic! Cum nu se poate susţine nici teoria că, sosind în locurile acestea, coloniştii au căpătat imediat o situaţie constituţională, arătându-li-se unde să se aşeze, unde vor ocupa anumite puncte, cum se vor trage hotarele acestor puncte, prin urmare creindu-se o provincie bine determinată a „oaspeţilor regelui”, denumirea generală din punct de vedere naţional fiind „teutonici ultrasilvani”, adică germani de dincolo de pădurea regelui, iar cuvântul de saşi sau saxoni, contemporan, corespundea unei nomenclaturi populare.

Cum stau însă lucrurile cu adevărat? Încă de la sfârşitul veacului 11, Occidentul era plin de populaţie graţie împrejurărilor economice de acolo. Unde se îngrămădeşte multă populaţie, este şi multă sărăcie. Se poate adăuga şi un alt motiv, de ordine politică, conform căruia creştinii merg în Orient să apere provinciile împăratului din Bizanţ împotriva năvălirii turcilor în epoca lui Alexie Comnenul, când Bizanţul era într-o proastă situaţie, curentul acesta luând caracterul pronunţat militar, spre Răsărit, iar cruciadele s-au succedat foarte repede. Drept urmare în Germania, prin părţile Rinului, în lungul fluviului, începând din părţile flamande şi trecând prin cele alsaciene, o populaţie deasă şi săracă, mişcată şi de cruciade, porneşte spontan spre Dunărea mijlocie şi Munţii Carpaţi. Ungurii erau obişnuiţi cu aceşti oaspeţi germani, Ungaria fiind cât pe-aici a se preface într-o provincie germană, ungurii scăpând ajutaţi de alte influenţe, rusească, bizantină şi altele, care au echilibrat influenţa cea mai puternică, aceea a germanilor. Trebuie însă remarcat că germanii erau apoi la curtea regelui Ungariei şi în biserica ungurească de la început, ei creaseră această biserică pe care au dominat-o multă vreme. Germanii constituiau o populaţie ţărănească a unor provincii din vestul regatului.

Aşezarea saşilor în Ardeal s-a făcut fără „petiţie” din partea năvălitorilor, fără plan sau „rezoluţie” din partea regeleui Ungariei, ci instinctiv din partea unora şi primitiv din partea regelui care i-a primit. Exceptând pe coloniştii sau saşii propriu zis care veniseră să exploateze minele de sare, argint, la Sătmar, Dej, Rodna, precum şi cei aduşi la Cîrţa [Kerz] cistercieni pe locurile lor, ei au venit în mici cete. Nu avem acte contemporane cu aşezarea saşilor în Ardeal. Totuşi putem înţelege din actele târzii, că n-a fost vorba despre un act chibzuit mult timp, decis ca măsură unitară, având în toate părţile efectele sale, creând o situaţie omogenă sub raportul unei noi culturi a provinciei, care până atunci ar fi fost cu totul pustie de locuitori. Saşii au venit ca ţărani, nu ca orăşeni, iar oraşele s-au dezvoltat ulterior din satele primitive. În satele săseşti din secolele 12 şi 13, se află ca şef al comunităţii rurale [locuitorii fiind plugari] un „comes” după cum îl spun actele ungureşti. Deşi în anul 1224 saşii erau recunoscuţi ca „unsus populus”, un neam, cerând aşadar „un jude”, [unus index], dintre aceşti „conţi” nici unul nu era „comes Saxonum”, ci fiecare, era „cneaz” într-un sat anume, sau într-un grup de sate. Instituţia aceasta a existat astfel şi pe teritoriul nostru, la Câmpulung, datorită aşezării acolo a saşilor, fără privilegii, ca orice altă populaţie străină. Putem admite că venirea saşilor s-a făcut sub şefii pe care şi-i aleseră singuri, special pentru această migraţiune, ulterior, regii Ungariei având nevoie de şefi prin care să trateze cu coloniştii, au recunoscut doar această situaţie a şefilor populari. Numele a rămas de la saşi, dar atribuţiile, şi acest lucru este foarte important, atribuţiile care nu sunt ale unui „Graf” german din orice altă regiune sunt luate, fără discuţie, de la organizaţia străveche românească a cnejilor de sat. Aşadar saşii, departe să ne fi dat nouă organizaţia lor, propria lor organizaţie a fost copiată după organizaţia primitivă a românilor pe care i-au găsit pe aceste locuri. Am avut o prioritate etnică a românilor peste munţi, şi-n acest context amintim două lucruri de mare importanţă. Nici o altă provincie din Ungaria decât cele locuite de români, şi între acestea mai întâi Ardealul, n-are în fruntea sa un voievod. Singura provincie ungurească aşadar care a avut de la început până în 1699, până la tratatul de la Carlovâţ [în ultimele timpuri voievodul intitulându-se principe şi căutând să se asimileze cu principii germani] o administraţie voievodală neschimbată, a fost Ardealul. „Şi cum oare se poate explica aceasta altfel decât prin faptul că atunci când ungurii au intrat în Ardeal, ei au găsit unul sau mai mulţi şefi români în deosebite cetăţi, graduri, însă fără îndoială un voievod român pe care l-au păstrat şi l-au pus în serviciul regelui lor, cum s-au făcut apoi în veacul 16 mai ales, şi cu cnejii noştri cari în Banat şi chiar într-o parte din vestul Ardealului au fost adoptaţi de regalitatea ungară şi întrebuinţaţi pentru interesele ei de dominaţie, cum, deci, în acest veac regele Ludovic cel Mare a luat şi pe voievozii din Maramureş, Ugocea, Bereg şi i-a întrebuinţat ca pe nişte instrumente de dominaţie faţă de populaţia supusă. Un popor barbar poate el oare infuza noi forme de administraţie, sau este din contra încântat când găseşte forme vechi aşa încât, combinând cerinţele sale şi datinile supuşilor săi, poate să capete prin aceasta serviciul militar, contribuţia bănească a locuitorilor şi o bună administrarew a ţării?” [Nicolae Iorga] .În momentul când au venit saşii au găsit o organizaţie patriarhală de o imemorială vechime. Saşii au fost împărţiţi în Scaune [Stuhle] acestea toate formau mai târziu „Universitas Saxonum”. Nicolae Iorga întreabă, pe bună dreptate, „Dar se mai întâlneşte undeva, la popoarele germane, această organizaţie în Scaune? Se întâlneşte aşa ceva în alte provincii ungureşti, cu locuitori unguri, germani sau slavi?” În secolul 15 în Ardeal, în epoca Huniadeştilor, s-au organizat, pe vechea bază tradiţională, Scaune cu caracter militar pentru românii din vestul provinciei, „sedes olachicales” sau „districtus”.

Voievodul nostru avea ca responsabilităţi, în afară de conducerea oştirilor pentru rege, dreptul de a judeca. Fiecare „judeţ” era un „scaun”, cuvântul judeţ însemna scaunul de judecată al judelui, locul unde judecătorul respectiv îşi desfăşura activitatea. Aşadar voievodul este de datină românească, iar „scaunele” di Ardeal sunt, de asemenea, de datină romanească. Însuşi „gerebii” saxoni erau în atribuţiile lor cneziale tot de datină românească.

Micile sate săseşti, acele „biete sate” cum le numeşte Iorga, trebuiau pomenite în documente, pentru că prezenţa acestor oameni acolo era o inovaţie etnică şi o inovaţie constituţională, aşadar, se făceau acte pentru cei care intrau nu pentru cei care se găseau acolo, la locurile lor. Aşa s-au aşezat saşii.

Va urma