Pr. prof. drd. Alexandru Lazăr: De ce are Dumnezeu nevoie de fragilitatea noastră?

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar,  

deși port rănile păcatelor”.

(Binecuvântările de la Slujba Înmormântării)

„Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele, iar scurta noastră viață este întreagită de un somn.” Shakespeare formula, poate în modul cel mai edificator, condiția noastră efemeră. În pofida acestei realități, omul caută necontenit, fie în solitudine, fie în comunitate, un sens propriu. Căutăm să conferim existenței noastre o semnificație. De aceea, întreaga noastră viață este o narațiune. Tot ceea ce spunem devine poveste. Primele lucruri pe care le-am receptat în copilărie au fost poveștile. Cine nu-și amintește de istorisirile rostite înainte de culcare de către părinți sau bunici? Cine nu evocă poveștile tinereții, împărtășite cu prietenii, la un pahar de vin sau la o cafea, în toropeala verii? Cine poate uita poveștile spuse iubitei sau iubitului, când aveai impresia că, prin cuvinte, îți dăruiai întreaga ființă?

Poveștile ne structurează primele valori: onoarea, discernământul dintre bine și rău, fericirea, finalitatea vieții. Pe toate le-am interiorizat prin intermediul poveștii. Orice facem și spunem este o poveste: spovedania ca narațiune, rugăciunea ca narațiune, îmbrățișarea ca narațiune, așteptarea ca narațiune, iar iubirea, ca însăși povestea supremă, fără de care ne rătăcim de pe cale. În cele din urmă, însăși viața noastră va deveni o poveste. Important este ca, la final, să putem zâmbi cu toții într-o fotografie de album din iconomia lui Dumnezeu.

Oamenii se întâlnesc, poate se plac, poate se resping, pentru că poartă în ei propriile istorii de viață, care se ciocnesc. Totuși, cred că, dacă și-ar cunoaște reciproc poveștile, competiția dintre oameni s-ar disipa. Care este, în fond, diferența dintre un om de afaceri și un om al străzii? Primul, un businessman susținut de familie pentru a-și construi o carieră prosperă; cel de-al doilea, un suflet marginalizat, ajuns în această situație după ce și-a sacrificat întreaga avuție pentru a-și salva soția, care, în cele din urmă, a pierdut lupta cu boala, lăsându-l într-o singurătate radicală.

Adesea mergem la întâlniri fiind doar trup, într-o epocă dominată de vizual și aparență. Dacă ne-am povesti, am putea preveni conflictele viitoare. Povestindu-ne, ne configurăm într-o manieră mai frumoasă. Dacă oamenii și-ar cunoaște istoriile, și-ar putea anticipa cu ușurință acțiunile, iar, înțelegând motivațiile acestora, tensiunile s-ar diminua considerabil.

Cândva, un bărbat se grăbea spre magazinul din colț pentru a cumpăra o sticlă de apă pentru soția sa, căreia i se făcuse rău intempestiv. Din lipsă de timp, nu a ținut cont de cei care așteptau la casa de marcat și a intrat înaintea lor. Imediat, un alt bărbat l-a apostrofat, catalogându-l drept bădăran, necioplit și lipsit de cei șapte ani de acasă. Dacă ar fi existat răgazul de a-și spune fiecare povestea, cu siguranță reacția ar fi fost una diferită. Dacă am asculta istoriile celor de lângă noi, societatea ar deveni mai empatică, iar familia mai coezivă.

Mântuitorul Hristos a ales să vină printre oameni și să le istorisească taina mântuirii. A ales să Se povestească pe Sine, pentru ca noi să ne regăsim în veșnicie. Adevărul exprimat sub formă de poveste. De aceea, a preferat parabola în locul unui discurs moralizator. Parabola este o poveste cu final deschis, iar Hristos a dorit ca omul să ajungă singur la concluzie. Oamenii sunt mai dispuși să asculte o poveste decât să primească sfaturi ingerate mecanic, fără sens interiorizat.

Într-o lume marcată de rigiditate și asprime, omul a avut și are nevoie de om. Atunci când atenția era concentrată excesiv pe respectarea literei legii iudaice, omul și nevoile sale au fost marginalizate. Hristos este Cel care intră în dialog autentic cu omul, cu suferința și fragilitatea lui, pe tot parcursul Evangheliei. Oamenii, conștienți că vulnerabilitatea poate fi exploatată, au devenit individualiști, preocupați exclusiv de sine. Era necesar ca Cineva să-Și asume până la capăt această fragilitate și să o reveleze drept paradigmă a îndumnezeirii, chiar dacă acest drum conducea spre Cruce.

Întreaga Evanghelie este povestea întâlnirii dintre Fragilitate și fragil. Hristos Se întâlnește cu demonizați, bolnavi incurabili, păcătoși: „Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Matei 11, 5). Fiecare întâlnire umană devine, în lumina Evangheliei, o întâlnire reală, nu o simplă ciocnire efemeră între două existențe grăbite. Parabola samarineanului milostiv ne revelează atitudinea corectă față de fragilitatea celuilalt: a vedea, a ne opri, a asculta cu adevărat, nu doar a percepe sunete. Cât de transfiguratoare ar fi relațiile noastre dacă am ști să ne întâlnim cu adevărat!

Exemplul suprem de fragilitate ni-l oferă Hristos în Pilda Fiului Risipitor, care reprezintă, în opinia noastră, corolarul întregii Sale propovăduiri. Chiar dacă, ipotetic, întreaga Scriptură ar dispărea și ar rămâne doar această parabolă, ea ar fi suficientă pentru înțelegerea mântuirii.

Fragilitatea fiului risipitor nu este una accidentală, ci una asumată prin prăbușire. El nu devine conștient de sine în momentul risipei, ci în momentul falimentului existențial. Abia atunci, când toate resorturile exterioare se epuizează, are loc revenirea în sine: metanoia. Textul scripturistic subliniază acest moment decisiv: „venindu-și în sine”. Această revenire nu este doar o luciditate psihologică, ci o reașezare ontologică a ființei, o reorientare a dorului către izvorul său originar.

Foamea fiului nu mai este una pur biologică, ci devine o foame de sens, o nostalgie a comuniunii pierdute. Roșcovele, hrană destinată animalelor, nu pot satura dorul de acasă, pentru că omul nu se poate hrăni pe sine cu substituții. Numai pâinea din casa tatălui, pâinea euharistică, simbol al comuniunii, poate vindeca această fractură interioară. Întoarcerea fiului nu este, așadar, o simplă repliere pragmatică, ci un act existențial profund, o recunoaștere a propriei fragilități ca spațiu al mântuirii. Tatăl, însă, este cel care radicalizează logica fragilității. El nu așteaptă explicații, justificări sau contabilizări morale. Nu cere bilanțul risipei și nu condiționează primirea de o penitență prealabilă. Gestul său este unul scandalos pentru mentalitatea juridică: aleargă, se expune, se dezonorează public pentru a-și recupera fiul. Această alergare este expresia unei iubiri kenotice, care suspendă ordinea legalistă în favoarea relației personale.

Fragilitatea tatălui se manifestă tocmai în refuzul de a instrumentaliza vina fiului. El nu-l reduce pe mezin la păcatul său, ci îl reînscrie în demnitatea de fiu. Haina cea dintâi, inelul și încălțămintea nu sunt simple accesorii festive, ci semne ale restaurării ontologice: fiul nu este primit ca argat, ci ca moștenitor. Tatăl nu repară trecutul, ci transfigurează prezentul. În contrast, fiul cel mare rămâne captiv într-o logică a nefragilității. Fidelitatea sa este una contractuală, nu relațională. El nu greșește, dar nici nu iubește. Dreptatea pe care o revendică este una contabilă, lipsită de compasiune. De aceea, el nu poate intra în bucuria tatălui. Refuzul său de a participa la ospăț revelează o altă formă de rătăcire: rătăcirea celui care nu pleacă nicăieri, dar care nu se întâlnește cu nimeni.

Parabola nu ne spune dacă fiul cel mare intră sau nu în casă. Finalul deschis este o invitație adresată fiecăruia dintre noi. Suntem chemați să ne regăsim fie în fragilitatea asumată a mezinului, fie în rigiditatea resentimentară a fratelui mai mare. Hristos nu oferă un deznodământ explicit, pentru că nu dorește spectatori, ci participanți.

Din această perspectivă, fragilitatea nu este o slăbiciune morală, ci o condiție a comuniunii. Numai cel care se lasă fragil poate fi întâlnit. Numai cel care renunță la autosuficiență poate primi iubirea. Îndumnezeirea nu începe prin performanță ascetică, ci prin adevăr de sine. De aceea, Hristos nu îi mântuiește pe oameni prin constrângere, ci prin întâlnire; nu prin frică, ci prin iubire.

În plan eclezial și social, această logică a fragilității are implicații decisive. Comunitățile care absolutizează corectitudinea morală, dar ignoră persoana concretă, devin spații ale excluderii. În schimb, acolo unde fragilitatea este recunoscută și asumată comunitar, apare vindecarea. Biserica nu este tribunal, ci spital; nu este instanță de condamnare, ci loc al reîntregirii. De aceea, adevărata mărturisire nu constă în denunțarea păcatului celuilalt, ci în disponibilitatea de a-l purta împreună cu el. Fragilitatea personală devine limbaj comun. Numai astfel cuvântul poate fi primit, numai astfel îndemnul poate deveni mântuitor. Orice cuvânt rostit din poziția superiorității morale produce rezistență; cuvântul rostit din solidaritatea fragilității naște încredere.

În ultimă instanță, mântuirea însăși se articulează ca o poveste a fragilității asumate până la capăt. Crucea nu este eșecul lui Dumnezeu, ci modul Său de a Se apropia de om. Hristos nu mântuiește lumea prin forță, ci prin vulnerabilitate extremă. În această lumină, fragilitatea nu mai este stigmat, ci vocație. Astfel, fiecare dintre noi este chemat să-și spună povestea nu ca pe o justificare, ci ca pe o deschidere. A ne povesti înseamnă a ne lăsa întâlniți. Iar acolo unde două fragilități se întâlnesc sub privirea Tatălui, începe deja Împărăția.