Jurnal întrerupt

            Privind în mod reflexiv asupra vieții, Ioan Ilieș a considerat că, ,,singurul confident sincer”și autentic al trăirilor sale este jurnalul.  A început să-l scrie în aprilie 1986, când trecuse de 45 ani și l-a întrerupt în 1994, cu trei ani înainte de a se stinge din viață.  In 1996, scriitorul Virgil Rațiu l-a dat spre tipar la  Editura ,,Aletheia ” din Bistrița,  cu titlul simbolic ,,Culisele ființei”.

          L-am recitit acum cu emoția unei pioase aduceri aminte, după ce am aflat că Diana, fiica autorului l-a donat, împreună cu alte documente, cărți cu autograf, publicații și manuscrise, Casei Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu din Bistrița. Gestul ei m-a impresionat foarte mult, pentru că l-a readus în memoria celor care l-au cunoscut, l-au apreciat și admirat, iar unii l-au privit ca un prieten adevărat.

           Ioan Ilieș a fost profesor de limba română la Liceul ,,Andrei Mureșanu” și inspector școlar de excepție, dar și un literat discret, înzestrat cu har și talent rar întâlnit. În cei peste 30 de ani de activitate didactică s-a preocupat de formarea orizontului cultural al elevilor, de cercetarea fenomenului literar și descoperirea tinerelor talente din școli. A colaborat cu articole pedagogice, reportaje, poezie, proză, și eseuri la publicații  prestigioase, precum Tribuna, Vatra, Steaua, Limbă și literatură, Revista de pedagogie, Tribuna învățământului și la cotidianul Răsunetul. A scris monografia ,,Ion Pop Reteganul ” și volumul ,,Posteritatea lui Radu Petrescu ”

          Jurnalul  lui Ioan Ilieș cuprinde nu doar simple însemnări făcute în clipe de singurătate, ci și reflecții asupra valorilor noastre spirituale. Consemnările sale trec dincolo de limitele unui jurnal al vieții, sunt radiografii ale fenomenului cultural despre care scrie simplu, natural și sincer, purtând amprenta unui intelectual rafinat cu reale disponibilități  vocaționale. Prin acuratețea inconfundabilă a notelor sale, sunt reconstituite manifestările culturale de un larg răsunet în județ și în țară, între care, un loc important îl ocupă ,,Saloanele Liviu Rebreanu ”, impresionantele sărbători ale  Liceului ,,George Coșbuc ” din Năsăud, lansările de carte ale scriitorilor bistrițeni și năsăudeni, neuitatele întâlniri literare și alte activități de acest gen, la care a participat și el, alături personalități de seamă, precum  Alexandru Piru, Niculae Gheran, D. R. Popescu, Alexandru Husar, Maria Luiza Cristescu Mircea Horia Simionescu, Nicolae Steihardt, Dumitru Protase și Ștefan Pascu sau Lucian Valea, ,,poetul care i-a înfrumusețat idealurile aproape 20 de ani”.

            În repetate rânduri, Ioan Ilieș își exprimă grija părintească față de unica lui fiică, Diana, căreia îi acordă tot sprijinul pentru a se împlini profesional și o încurajează în privința încercărilor sale literare. Obsesia lui  rămâne însă cercetarea vieții și operei lui Radu Petrescu  în vederea alcătuirii unui studiu amplu pe care îl va intitula ,,Posteritatea lui Radu Petrescu ”, fapt care îl determină să ceară informații de la prietenii  săi Gheorghe Crăciun, M.H.Simionescu și Adela Petrescu. Acest vis devine pentru el o realitate în ziua de 6 aprilie 1993, când își lansează cartea, atât de mult dorită, la Casa Cărții din Bistrița . Copleșit de emoții și de frumusețea acelei zile de sărbătoare, nu ezită să spună în fața mulțimii prezente : ,,N-am crezut niciodată că poate fi atât de grea, dar și dulce, povara unei cărți ”.

           Multe însemnări evidențiază preocupările sale legate de lumea şcolii şi a slujitorilor ei. Oameni cu simţul omeniei și  al culturii, prieteni cu sufletul deschis, ca  Mircea Oliv, Octavian Biriş, Cornel Cotuţiu şi alţii, fac parte din orizontul senin al omului care a fost profesorul şi inspectorul şcolar Ioan Ilieş. Din mărturisirile sale, sincere și corecte reiese că nu regretă nimic din ceea ce a făcut în decursul timpului  : ,,N-am oprimat pe nimeni. Am dus o luptă, de multe ori în ,,ilegalitate” pentru apărarea onoarei și demnității dascălului. Și totuși...câți vor fi înțeles cu adevărat bunele mele intenții ? Timpul va judeca ”.

         În ultimele pagini ale cărții sunt înserate câteva interviuri în care interlocutorii lui sunt : Gavril Istrate, renumitul filolog și lingvist ieșean, originar din Nepos, Gheorghe Crăciun, prof universitar din Brașov, Adela Popescu, soția scriitorului,  poetul Petru Pop din Bistrița și  Nicolae Chereji, fost elev al Liceului ,,Andrei Mureșanu”, ajuns în Alaska. O puternică încărcătură emoțională o are și corespondența autorului cu prietenii apropiați sufletului său, dar și eseurile sale scrise pe un ton nostalgic și cu reale valențe peisagistice.

           Jurnalul cuprinde însă și unele însemnări cu accente apăsătoare din cauza unei boli pe care n-a putut-o învinge : ,,N-aş fi trist, nu m-aş frământa mult, dacă n-aş vedea cum suferinţa mea bulversează totul în jur. Era mare ordine şi echilibru în viaţa noastră şi iată-le deodată ameninţate”. Ultimele sale note sunt încărcate de obsesia unui sfârşit care venea atât de năpraznic în ziua de 24 mai 1997.

Mircea Daroși