Prof. Vasile Găurean: „N-am chef...”

Foarte interesantă lingvistic și gramatical această vocabulă, care poate fi și substantiv prin articulare (am făcut „un chef)”,   componentă de locuțiune verbală, contribuind la sensul de „nu vreau”, precum și locuțiune adverbială („a venit cu chef de ceartă”)

         Deunăzi am văzut un filmuleț cu o scenă aparent  banală, dar cu multete implicații psihologice, sociologice, legislative și chiar filosofice, în jurul vorbei „chef”. Dar iată...

         Soț și soție stau pe o canapea. Zice el:

                   -Draga mea, așa mi-e dor să te țin în brațe.

         Cu o expresie de suveranitate ca o babilonică Semiramida ce-și privește un sclav, dumneaei...

                   -N-am chef...

                   _Nu te deranjez prea tare, ce-i un trei minute? Unii care se iubesc, zice-se că stau câte cinci sau șapte minute, dar eu nu-ți cer..

                   -N-am chef...

                   -Ce înseamnă? Uite, mă duc să cumpăr, ce-i aia chef?

                   -N-am chef...

         Plictisită foarte  și dând drumul la cuvinte ca unor păsări ostenite, dama repetă ca un gramofon cu acul defect, „n-am chef”.

         Se mai trudește un pic soțul în același efort zadarnic, dar cele trei cuvinte par singurele care au rămas pe lume:„n-am chef”.

                   -Și dacă te-aș sili să ai chef? îndrăzni el să schimbe cursul vorbelor.

         Ea zâmbi cu dispreț, ca o cetate de nebirui și-l ferici fluturând aceeași flamură a nepăsării, ca și cum i-ar zice: „Tu, berbecule, nu știi că pe mine Legea mă apără? Eu fac ce  am eu chef. Vrei un ordin de protecție?”

         Omul pricepe și își ia tălpășița, neputincios în fața unei atari superbii.

         Această conversație îmi aduce în minte  o situație aproximativ identică din „Forsyte Saga” a lui John Galsworthy, roman splendid, o cronică a iubirilor și ambițiilor unei bogate familii britanice.

         Vedem cuplul Irene-Soames Forsyte.. Acest avocat, om distins și colecționar de artă trăiește o dramă, fiindcă soția Irene îi refuzâ sistematic contactele fizice,  astfel că în cele din urmă, mai mult sau mai puțin, Soammes o forțează,  din exasperare.

                 Irene consideră aceasta o ofensă impardonabilă. Se vor separa, iar înalta societate o apără pe Irene, la fel cum Legea de azi protejează voința suverană a celor din cuplu când e vorba de relațiile sexuale și nu numai..

         Este aici o contradicție, deși nu totală, între Legea conviețuirii și Contractul de căsătorie.

         (Pe Irene o vom revedea și în volumul următor, „Vara târzie a unui Forsyte”.)

         Cât de des aflăm astfel de situații, sunt convins că mulți o știu din experiențe personale, care duc uneori la drame incredibil de mari, cu deosebire în societățile de azi.

         Este corect dreptul unei părți de a o sfida pe cealaltă într-o căsătorie și a refuza o cerință biologică?

                 Aș minți dacă aș spune că en  nu m-am confruntat cu o astfel de situație

         Aceasta, deși soția mea recunoaște: „pentru o femeie, efortul de a-și satisface soțul e chiar mic. E destul să...dar  pentru bărbat e altceva”.

         Moftul cucoanei de mai sus nu e corect, deoarece actul decăsătorie este un Contract social între părți și acestea sunt datoare să le îndeplinească în accepția de sănătate și normalitate.

         Câtă vreme există această obligație? Până se depun actele de anulare a căsătoriei, de exemplu pe motivul sugestivei „nepotriviri de caracter”.

         Ce am promis unii altora în fața instituției civile și a lui Dumnezeu, în Biserică? Cium că vom avea hainele spălate? Bani mulți? Mâncare pe masă până la sfârșitul vieții? Oare nu dragoste, datoria supremă, incluzând sine qua non relația sexuală?

                           Poftele, disprețul, chefurile personale, aroganța, ruginesc căsniciile și le prăbușesc.

                 Vine o vreme după o anumită vârstă, cu deosebire la femei, când iubirea e cenușă, abia mocnind, când diavolul se apropie și face din răutate un munte în locul fostului delușor.

         Așadar,  nici madama cu ifosele disprețuitoare, nici Irene Forsyte nu aveau decența morală de a-și respinge soțul când acesta avea o nevoie firească, adesea imperioasă.

                 Alterarea celulei familiale și distrugerea acesteia, dă imaginea unei societăți  bolnave, în care cei mai nefericiți sunt copiii.

         Nu războiul Americii cu Iranul preocupă copiii Statelor Unite, nici situația mondială a petrolului, nici cedările lui Trump în fața lui Putin și piticului din Coreea de Nord, ci ca „tata să nu se despartă de mama” sau invers.

         Înțelpciunea, dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ducem corabia vieții până pe malul altei vieți, celei eterne.

         Cu iubire părintească, Sf. Ap. Pavel dă sfat celor ce cârmuiesc familia:„Să nu vă lipsiți unul de altul”. Și... se face o concesie enormă, dumnezeiască, perntru a nu stinge flacăra iubirii:  chiar și în post este îngăduit soților a reaprinde făclia dragostei, ca nu cumva „Lupul înțelegător să vă ispitească”: „împreunați-vă, pentru ca apoi iarăși să vă îndeletniciți cu postul”. Nu ca libertate deplină spre abuz, ci ca o îngăduință.

                                                        Prof. Vasile Găurean