ELENA M. CÎMPAN: Ședința cu părinții

     Dintre atâtea lucruri care se tot modifică într-un timp mai scurt sau mai lung, care trec incredibil de repede, se transformă, fie prin formă, fie prin conținut, sau amândouă, ședința cu părinții a rămas parcă neschimbată. Desprinsă dintr-o școală de altădată, dintr-o școală care a fost, ea a rezistat vântului schimbării, ca o eroină a stabilității, a tradiției, a continuității fără nicio teamă de aspectul învechit. O clasică piedică în calea uitării, unde părinții vin, șed (din, de la ședință), împreună cu profesorul diriginte, așteptând ca acesta să le vorbească despre copiii lor, să afle ce a mai făcut, să se bucure și de clipe de relaxare, pentru unii poate singurele, când ascultă în tihnă, se văd iar și ei stând în bănci, elevi, cu gândul la câteva năzbâtii specifice vârstei, la felul de atunci de a privi lumea, cu alți ochi, cu alte idei. Și atunci, îi surprinzi pe unii privind pe fereastră, absenți cu siguranță de la ordinea de zi și doar numele auzit îi face să tresară sau vreo întâmplare, secvență plină de umor la care n-au fost atenți, fără voie. Și atmosfera se animă, devine prielnică unei comunicări firești, de mult așteptată.

      E atât de bine la ședința cu părinții, încât nici nu s-ar mai da duși acasă. Ar dori să rămână cât mai mult în școală, așa, ca părinți, pentru că au prilejul să redevină într-un fel elevi, ascultând cuvintele dirigintelui/ dirigintei care îmbină aspectele de școală cu cele de viață de școlar, și pentru că se pot lasă în tihna după-amiezii vrăjiți de colțul școlii, care îndeamnă la visare, meditație și amintiri.

      Câtă emoție risipește o ședință cu părinții în jurul ei nu reușește nicio altă oră de clasă. Înainte, cu o zi, două, elevii se gândesc să le spună, să nu le spună părinților de ședință, profesorul diriginte adună tot felul de conținuturi, exemple, pentru  a fi obiectiv, deși nu se poate desprinde nici de componenta subiectivă, părinții se neliniștesc la surprizele care pot apărea din partea copiilor și astfel se creează o forfotă, jucată în trei, în câte câți vrei, o neliniște parcă, ce crește și crește. Mai sunt părinți care se îndreaptă spre ședința cu părinții, dar înainte nu uită să discute cu tânărul sau cu tânăra, sper să nu-mi spună ceva rău de tine, doar n-ai făcut ceva, îmi ascunzi ceva, de mă cheamă la ședință, uitând că ședința este pentru toți părinții, în program. Agitație e și printre elevi, în timp ce părinții sunt la școală. În orice moment poate apărea vreo discuție, se poate isca vreun context în care să fie și ei implicați. Până îi văd pe părinți din nou acasă și totul e bine clipele trec cu greu.

     De obicei, în ziua cu ședința cu părinții, elevii sunt cei mai cuminți dintre pământeni. Se mai ridică vreo unul care negociază cu pricepere, haideți, doamna dirigintă, nu le spuneți la părinți, că nu mai facem. E despre anii de școală. Cine nu-și amintește de ei cu sentimente amestecate! A doua zi, după ce ședința a trecut cu bine, chipurile elevilor arată bucurie deplină, reușită, nu mai sunt broboane pe frunte, se vede lumină, relaxare, înflorire.

      Prima ședință cu părinții după ce ești licean are un parfum deosebit. Și părinții spun, am intrat la liceu, ca și cum și ei ar fi dat examen, da, la plural, suntem la liceu. Întâlnirea cu ceilalți părinți, veniți din alte școli, din alte locuri este menită să creeze în mod neobișnuit, rarisim, o comunitate din diversitate, care timp de patru ani va avea aceleași obiective, va sta alături de elevii clasei, de diriginte/ dirigintă, va trăi emoțiile cu aceeași intensitate, uitând că acum câteva săptămâni nici nu se cunoșteau între ei. Părinții au emoții. Se simt în aer. Veniți din multe părți, cu dorința nestăvilită de a fi cu propriul copil, la bine și la greu. La școală. De a-i însoți drumul. Diriginta are emoții. Se simt în aer. Ea se află în fața clasei, alcătuită de data aceasta din oameni mari, tot atâtea caractere, formate și, totuși, atât de vulnerabile. Cine nu-i vulnerabil când e vorba de copilul lui?

       Știu ei ce știu. Copiii îi așteaptă. Unii dintre ei și-au însoțit părinții, cu grijă, până la ușa clasei. Frumos din partea lor. Le-au arătat drumul, locul. I-au pregătit. Cei tineri pot iniția, au rolul de a fi îndrumători și călăuze. Astfel, au arătat că și ei sunt lângă părinți, că împreună se completează și se pot baza unii pe alții. Elevii au emoții. Se simt în aer. N-ar putea sta liniștiți acasă ori în oraș, știindu-i pe părinți la ședința cu părinții. Mai bine șed și ei (ca într- o altă șed-ință), pe băncile școlii, din curte, dialogând pe diverse teme.

       În general, ședințele nu prea sunt agreate. Iar ședință? Ca și cum ar fi o rămășiță dintr-o altă epocă. Cu împrumuturile lingvistice de rigoare, tocmai pentru a le abate de la vechiul sens, ele se numesc astăzi, întâlniri, formări de echipă, îmbinând aspectul profesional cu cel recreativ. În școală, a rămas ședința cu părinții. La care, spre deosebire de alte astfel de activități, părinții vin cu drag, încă.

      Ședința cu părinții, de obicei, de o oră, o oră și jumătate, două, trece ca în zbor. Un zbor al momentului în care într-o sală de clasă, împreună, părinții depun un fel de jurământ instituit de ordinul clasei. Cele trei lumi, încărcate de sensuri, profesori, elevi, părinți, devin una singură, plină de sensuri sporite, ferestre deschise și drumuri nebănuite spre devenire umană.