PRO-VERBE: Cine se scuză se acuză

„Cine se scuză se acuză” este o vorbă foarte populară, care de multe ori este spusă în legătură cu cei care practică scuze false, fățarnice și nesincere.

Am cunoscut și eu un tânăr de numai 23 de ani – cât de tristă ticăloșia învățată de timpuriu! - care și-a cerut scuze după ce a împroșcat cu mizerii, minciuni și ticăloșii în jurul lui, în mod repetat. Era convins că, cerându-și scuze, a rezolvat toate problemele sufletului său ticăloșit, slinios și lacom după bani. Dar scuzele acelea fățarnice nu făceau decât să îl acuze de premeditare. El știa de la început ce se va întâmpla, știa ce catastrofe va provoca celor din jurul lui prin minciunile sale, dar a făcut toate acestea crezând că scuzele de fațadă sunt suficiente pentru a fi salvat și scos din complicitatea cu răul în care se implicase.

Scuzele sunt necesare în viața socială, dar prima condiție pentru ca ele să fie funcționale și adevărate este sinceritatea. Scuzele sunt, de fapt, o solicitare a clemenței și înțelegerii celorlalți pentru greșeli minore și, fără ele, o mare parte din politețea dintre oameni s-ar pierde. Este foarte frumos să îți ceri scuze atunci când ai călcat din greșeală pe vârful pantofului cuiva sau când, fără să vrei, ai răsturnat un pahar cu apă în fața lui.

Dar să îți ceri scuze după ce ai furat bunuri, ai dat afară un om și i-ai schimbat destinul pe nedrept, după ce ai proferat injurii false ani de zile la adresa lui, este totuși prea puțin. Acel om poate că îți va zâmbi, văzând că ești fără speranță, dar tot ceea ce ai făcut este scris în cartea vieții, iar Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Dumnezeu iartă sau pedepsește.

Așa că vorba aceasta, „Doamne, scuză-mă!”, este mai degrabă o glumă decât o cerere firească adresată cerurilor, unde toate faptele noastre, bune sau rele, sunt înregistrate pentru totdeauna.

***