Pr. Roșu Radu Liviu: ”Îmi pare rău” – insuficient uneori

”Nu ți se cere să ierți mai mult decât te-a iertat deja Dumnezeu pe tine, dar dacă ai cumva ocazia, nimeni nu te oprește s-o faci și ar fi cel mai onorabil lucru dintre toate ce le-ai putea face vreodată.”- Ioan Hapca

A ne cere iertare înseamnă mai mult decât să știi care sunt cuvintele care trebuie folosite și cele care merită evitate. Sr. Harriet Lerner, spunea la un moment dat că ”Îmi pare rău!“ s-ar putea să nu fie suficient, dacă acest mesaj este urmat de un delicat ”dar“. Acesta nu face altceva decât să evidențieze faptul că noi nu regretăm, cu adevărat, ceea ce am făcut deoarece avem un alibi în mânecă. Acest ”dar“ are și funcția de a anula sinceritatea scuzelor noastre.

Astfel, indiferent de natura argumentării, cuvintele de iertare urmate de obișnuitul ”dar“ transformă mesajul nostru într-o falsă scuză, mesajul central fiind următorul: ”Dar, dacă ținem cont de întreaga situație, criticismul meu (răutatea, sarcasmul, disprețul etc.) este de înțeles.“

Cu toții greșim, la un moment dat. Prin acțiunile sau prin comportamentul nostru, rănim, fie că o facem intenționat sau nu, conștient sau nu. Să știi să-ți ceri iertare poate fi un act pe cât de nobil, pe atât de binefăcător. Pentru că iertarea are puterea de a vindeca (oricât de siropos ar putea să sune). Să-ți recunoști greșelile și suferința pe care ai provocat-o în jurul tău poate să-ți aducă beneficii nesperate.

”Îmi pare rău că ceea ce ți-am spus, te-a supărat.“ Un mesaj de iertare exprimat în acest fel implică asumarea responsabilității, dar tot o scuză falsă este. Deoarece camuflează gândirea confuză tipică relațiilor în care există multă anxietate. Atunci când crește nivelul de frică într-o relație importantă pentru noi, avem tendința de-a ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce simte cel de lângă noi, fără să conștientizăm cu adevărat ceea ce am făcut.

Tot în categoria erorilor regăsim și acele scuze în care cuvintele noastre sunt văzute ca un schimb automat al iertării din partea celui lezat. ”Îmi pare rău!“ este ca o monedă de schimb, prin care îi redăm ceva părții lezate, în acest caz scuzele noastre, pentru neplăcerile iscate. Atunci când verbalizăm scuzele, dar urgentăm primirea iertării este ca și cum am invalida sentimentele rănite ale celuilalt. Cel rănit are nevoie de timp să-și proceseze emoțiile dureroase, să le integreze și abia apoi să se ocupe de scuzele noastre.

Când ne cerem scuze în mod sincer, este firesc să ne așteptăm ca celălalt să ne ofere iertare și să ajungem la reconciliere, dar în mod cert nu putem forța lucrurile. Iertarea este un proces de durată, care necesită timp. Nu este chiar înțelept să-i vorbim unui om care nu vrea să mai audă niciun cuvânt din partea noastră. Există momente în care acțiunile noastre au rănit atât de mult sufletul celor din jur, încât a ne cere imediat scuze poate fi o formă de traumatizare a celuilalt.

Acesta este cazul specific acelor greșeli în care din cauza noastră s-au produs accidente majore, s-au destrămat căsnicii sau am contribuit la o suferință emoțională uriașă. În astfel de momente este mai înțelept să ne iertăm noi pe noi, mai întâi, iar dacă primim și iertarea părților vătămate acesta este un real bonus.

Să facem astfel presupune să ne asumăm responsabilitatea acțiunilor noastre, lucru nu ușor de făcut și de pus în practică. Asumarea responsabilității pentru partea mea de contribuție, pentru acțiunile mele, înseamnă să accept că sunt imperfect. Că e firesc ca uneori să greșesc și, în același timp, să accept că unele comportamente îi pot răni câteodată pe cei din jur. Înseamnă să pot tolera rușinea pe care poate că o simt în aceste cazuri.

Este important să știm că noi creștem și ne modelăm în relații, pornind de la cea cu părinții, bunicii, frații și, mai apoi, cu colegii, prietenii, profesorii, partenerii.

Adesea, atunci când un comportament de-al nostru nu este potrivit, părinții ne spun, într-un mod mai mult sau mai puțin adecvat. Dacă explicația părintelui nu îi este clară copilului, dacă acesta nu înțelege mecanismul, dacă nu îi este explicat termenul de contribuție, dacă nu îi este tolerată greșeala, ci mai degrabă asociată rușinii, poate învăța să fugă de asumare și responsabilitate.

De exemplu, un mesaj de la părinți care sună așa: „Să-ți fie rușine, ce comportament nepotrivit. Nu trebuie să te comporți așa, cere-ți scuze!” este greu de primit, de tolerat și de înțeles de copil. Sunt șanse mari ca mesajul care îi rămâne copilului să fie unul legat de rușine, de faptul că e rușine să greșești.

Sigur că nu va învăța abilitatea de a-și asuma responsabilitatea și de a repara relația, ci mai degrabă va înțelege că atunci când greșești, e suficient să îți ceri scuze și episodul este uitat. Astfel, prin multe mesaje asemănătoare repetate în familie, dobândim convingerea că dacă spunem rapid câteva cuvinte, pe care nici nu le credem, putem reveni la starea firească a lucrurilor.

La o analiză atentă, ne dăm seama că a greși este asociat rușinii, inadecvării și respingerii, de la sistemul familial axat pe performanță, până la sistemul de învățământ din ultimele decenii. Astfel, crește probabilitatea să îi judecăm și noi mai aspru pe semenii noștri – să nu reușim să ne bucurăm pentru realizările lor, ci să le atribuim unei cauze externe, dar orice greșeală, în schimb, să fie atribuită valorii lor ca oameni.

Pentru a ne cere scuze trebuie în primul rând să acceptăm că am adus un afront, că am greșit. Trebuie să conștientizăm ce am făcut și care au fost efectele acțiunilor noastre. Presupunând că am lezat pe cineva și suntem conștienți de asta, următoarea condiție este să ne dorim repararea relației cu acea persoană. Dacă nu ne pasă de ea sau de relația dintre noi, e puțin probabil că ne vom expune la riscul de a fi respins sau umilit cerându-ne scuze.

Acest obstacol explică de ce persoanele care au lezat intenționat pe cineva, cei care sunt mai puțin înclinați spre empatie și cei mai centrați pe sine (mai narcisiști, mai aroganți, mai egocentrici) sunt mai puțin dispuși să-și ceară scuze. De asemenea, cei care au putere mai mare într-o relație (deci depind mai puțin de celălalt), sunt mai puțin dispuși să-și ceară scuze când greșesc.

Un alt obstacol este riscul ca experiența să fie una umilitoare. Când ne cerem scuze suntem vulnerabili pentru că putem fi respinși, iar această posibilitate de a fi respinși este o amenințare pentru stima noastră de sine.

Când ne cerem scuze, vrem nu doar să reparăm relația cu cel pe care l-am ofensat, ci și să reparăm identitatea noastră morală, părerea bună pe care o avem despre integritatea noastră morală. Iar o posibilă respingere va veni ca o confirmare a contrariului: că nu merităm să fim iertați, că nu suntem suficient de morali. În plus, tindem să supraestimăm cât de neplăcut va fi să ne cerem scuze.

În această situație, suntem mai puțin înclinați să ne cerem scuze sau să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile greșeli. Nu este ușor dar, pentru noi și relațiile noastre este unul esențial de parcurs. Să fim atenți la feedback și chiar dacă inițial nu îl putem primi și accepta, suntem reactivi, să îl analizăm după ce emoțiile se liniștesc.

Să ne analizăm propria istorie de viață, modul în care mesajele legate de greșeală ne-au fost transmise și ce din comportamentele celor din jur am preluat și ducem mai departe în relațiile noastre actuale. Să acceptăm faptul că a greși e firesc, uman, și că, de cele mai multe ori, asumarea unei greșeli nu va aduce după ea respingerea sau pierderea relației, ci mai degrabă consolidarea acesteia.

Să acceptăm că în orice situație care generează stări emoționale negative, neplăcute, este vorba despre contribuție comună și că noi suntem responsabili de partea noastră, de comportamentul propriu, de alegerile noastre, indiferent de acțiunile și comportamentele celor din jur.

De asemenea, studiile realizate au arătat că afirmarea propriilor valori duce la întărirea imaginii de sine. Și, indirect, la iertarea de sine și reafirmarea propriei identități ca fiind una morală - ”Sunt un om bun și moral, chiar dacă am greșit în această situație.” Această reafirmare a identității de sine ne conferă tăria de a ne cere scuze detaliat, direct și sincer, reducând poziția defensivă.

O metodă alternativă, propusă de cercetători, este activarea oricărei alte valori care este importantă pentru noi. Fie că este bunătatea, căutarea adevărului, iubirea față de familie și cei apropiați sau orice altceva. Mecanismul nu este cel al iertării de sine ci a întăririi identității tale morale ”Sunt un om valoros, bun, moral.”

Atunci când îmi cer iertare sau scuze sau vreau să îndrept lucrurile  cu adevărat, autentic, spun în cuvinte despre acțiunea mea. Spun că îmi dau seama că acțiunea mea a fost greșită, nepotrivită și că realizez că ea a rănit cealaltă persoană sau a dus la rezultate nefavorabile.

A-mi cere iertare nu este legat de dreptate, ci de efectul comportamentului meu asupra celuilalt. Dacă, de exemplu, eu fac o glumă care îl rănește pe celălalt, a-mi asuma consecința comportamentului meu nu înseamnă că comportamentul în sine este corect sau greșit, în acest caz. Ci mai degrabă consecința acestuia asupra celuilalt este una diferită de cea așteptată, în sens negativ.

În acest caz, cel mai potrivit ar fi să vorbesc despre mine; de exemplu, să spun: „Îmi dau seama că gluma pe care am făcut-o este nepotrivită și îmi pare rău, îmi cer scuze”.

De aceea Pasul 8 necesită mare atenție, bazată pe SINCERITATE ȘI ONESTITATE, deoarece atât onestitatea cât și sinceritatea străpung NEGAREA.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!