SĂ IERTĂM PRIN RUGĂCIUNE ŞI IUBIRE

Fără dubii, există la omul credincios o permanentă nevoie de rugăciune, care este cu atât mai puternică cu cât este credinţa sa mai mare. Credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane, vedem aici importanţa Sfintei Liturghii şi a fiecărui cult public.

Dumnezeu nu poate fi văzut în anumite limite, ca să se dăruiască unei singure persoane, ci El se dăruieşte doar atunci când fiecare îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi. Iar noi nu-I putem dărui Lui lucrurile noastre dacă nu ne dăruim pe noi înşine. Este un lucru deosebit să nu gândim nimic rău pe seama celorlalţi. Rugăciunea, acest mijloc de comuniune cu Dumnezeu, ne salvează de singurătate, atât de greu de suportat. Trebuie să răspundem unul altuia, ne chemăm şi ne răspundem pentru că Dumnezeu face apel la noi prin alţii şi la alţii prin noi, şi tot Dumnezeu răspunde în răspunsul meu şi în răspunsul lor. Astfel suntem prinşi într-un dialog ontologic care îşi are rădăcinile în Dumnezeu, în dialogul sfintei Treimi.

Devenind solitari pierdem umanitatea, iar o viaţă pur individuală este oarbă şi atee. În rugăciunea pentru celălalt trebuie să simţi durerea lui ca pe propria ta durere, Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea faţă de celălalt, pentru că Dumnezeu este iubire şi El nu poate trăi decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. Aici se vede rugăciunea preotului comunităţii pentru toţi credincioşii din parohia sa.

Sfinţii au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei orice dualitate, orice duplicitate, au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Sfinţii dau totdeauna curaj şi te vindecă de sentimentul deznădejdiei şi al neputinţei. Sfântul, prin smerenia sa, trece aproape neobservat, însă se face mereu prezent când este nevoie de sprijin şi încurajare, el rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit şi pentru el nici o piedică nu este de netrecut, de neânvins, el este fiinţa umană cea mai smerită, însă şi neobişnuită şi uimitoare. Sfântul te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale, prin căldura bunătăţii sale şi produce în noi ruşinea de a fi meschini, duplicitari, artificiali. Sfântul îşi pune lacrimile sale pentru durerea celuilalt.

În rugăciunea curată vedem unirea minţii cu inima, această întâlnire făcându-se prin coborârea minţii în inimă şi acum, propriu-zis, mintea coborâtă în inimă nu-L mai întâlneşte pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simţirea prezenţei Lui, ceea ce îi permite să verifice în realitate ceea ce gândea mintea, realitatea ia locul ideii şi, concomitent, o verifică, iar ideea nu se mai intercalează între noi şi Dumnezeu. Inima este locul în care simţim iubirea celuilalt, şi în care îi răspund. Inima este izvorul sentimentelor şi al iubirii, iar iubirea înseamnă întâlnirea cu celălalt. Lucrul principal nu este doar să rostim cuvinte, este mult mai mult, este această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, iubirii, smereniei, şi chiar a durerii nesfârşite pe care o provoacă păcatul. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul.

Sfinţenia nu este atributul unei realităţi impersonale inclusă în natură-impersonalul nu are profunzimea tainei-ci este taina luminoasă şi activă a prezenţei Dumnezeului transcendent, taină care transformă şi luminează. Sfinţenia face parte din categoria tainei şi ea este atributul lui Dumnezeu ca persoană transcendentă.

Rugăciunea îl eliberează pe om, asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii, aceste mecanism fiind doar contingente şi derivând din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Oamenii cer intervenţia lui Dumnezeu prin rugăciunea lor, prin care îşi afirmă conştiinţa că libertatea lui Dumnezeu intervine în bine în favoarea lor. Prin rugăciune noi afirmăm că nu suntem nişte rotiţe în mecanismul naturii, noi prin rugăciune ne afirmăm atenţia lui Dumnezeu faţă de noi. Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. Dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi a orgoliului său, rămânând închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte, de aceea rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. În rugăciune omul şi-a câştigat libertatea faţă de natură, pentru că se află în relaţie directă cu Dumnezeu, Persoana absolută care este deasupra naturii şi a oricărei patimi. Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară şi cu noi înşine, dar singur Dumnezeu poate să ne dea şi să ne inspire o asemenea iubire faţă de orice altă persoană. În rugăciune adevărata libertate se afirmă şi se menţine în relaţia unei iubiri curate cu o altă persoană şi în ultimă instanţă cu Persoana supremă, care nu va fi niciodată dominată de nici o forţă a unei naturi, şi nu va fi aşadar ispitită să domine pentru a nu fi dominată. Doar o altă libertate adevărată, care este o libertate faţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi menţine propria mea libertate, doar relaţia cu o Persoană supremă a Cărei libertate nu poate fi ameninţată îmi asigură pe deplin libertatea. În libertatea mea simt libertatea celui cu care sunt în relaţie, iar adevărata libertate a celuilalt susţine adevărata mea libertate. Doar în atmosfera libertăţii necreate se pot afirma toate libertăţile create, iar acestea se menţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dăruirea iubirii. Rugăciunea este contrariul voinţei de dominaţie, prin aceasta ea asigură libertatea omului şi afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui care se roagă. Ca expresie a relaţiei libere cu Dumnezeu, ca o manifestare a Duhului, rugăciunea are deja în ea puterea Duhului lui Dumnezeu care întăreşte duhul omului şi care realizează relaţia dintre om şi Dumnezeu. Noi nu ne mântuim prin dreptatea noastră, ci prin dreptatea lui Dumnezeu.

În realitate, în cele mai multe cazuri, păcatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu, sunt rele făcute oamenilor, prin urmare trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi celor care au fost răniţi de aceste păcate. Pentru a dobândi de la Dumnezeu iertarea avem nevoie să iertăm oamenilor care ne-au supărat şi să cerem iertare celor cărora noi le-am făcut vreun rău. Nu este suficient să acordăm iertare, trebuie să o şi cerem celorlalţi. Păcatele mele faţă de Dumnezeu sunt fără număr şi fără sfârşit, de aceea pocăinţa mea ca şi cererea iertării şi milostivirii Lui, trebuie să fie neâncetate. Biserica este locul şi forma puterii lui Dumnezeu acţionând permanent între oameni şi în ei pentru că ea este locul rugăciunii. Rugăciunea pentru care cerem lucrarea lui Dumnezeu, ca şi răspunsul divin, sunt lucrări ale Duhului, iar Biserica constituie câmpul Duhului şi deci locul în care se realizează mântuirea. Credincioşii se roagă în comun şi unii pentru alţii şi astfel fac mai uşor experienţa unităţii lor în Hristos şi a puterii lui Hristos.

Adevărata libertate este legată de iubire şi acolo unde există iubire se găseşte binele prin excelenţă, acolo este viaţa care este mişcare, disponibilitate, liberă de orice încremenire în orgoliu şi în patimile egoiste.