Nadia Urian Linul: O rugăciune și mai mult decât atât

Zi de duminică. Zi de rugăciune în biserică. Rugăciune și ușurare, dar și de speranțe adunate în căușul gândului. Al gândului care zboară uneori spre altceva, acolo unde nu îi este locul. Glasul preotului te face să-ți amintești acest lucru. Îți faci cruce și îți ceri iertare pentru alunecarea gândului. Al gândului și al privirii. Dar e o alunecare frumoasă…

Da, spre o fetița de doi ani și ceva peste. Apare, ca în fiecare duminică, cu zâmbetul vesel pe chipu-i senin. E cât un ghem. Poartă rochiță și săndăluțe albe. Fața blondă, buzele roșii, frumoase, năsucul cârnuț și pasul hotărât.

Cu toții o știu. Nu o urmăresc decât cu zâmbetul înțelegător, cu drag și admirație…Cu pas hotărât, călcă prin biserică. Apasat, scuturandu- și fustița creață. Mama ei o ține în brațe pe surioara cea mică.

Ea are voie să plângă. E,, bebe’’.

Pe ea, că e mai mare, tatăl o duce și o închină la icoanele din față. Le sărută, din brațele tatălui, apoi acesta își înmoaie degetul în uleiul din candelă și o însemnează pe frunte cu semnul sfintei cruci.

Ea știe și nu i se pare nimic nou, numic deosebit. Aici a crescut, duminică de duminică, încă din ,,scutecel’’, a fost adusă la biserică. O cunosc toți și aici ea e ,,acasă’’.

Acasă la TATĂL din CER, de mână cu tăticul ei.

Tatăl se așaza în genunchi și își pune rugăciunea, trăind fiecare cuvânt rostit. Ea începe să alerge încet pe covorașul din biserică. Nimeni nu se simte deranjat. Nu cade, nu plânge, nu încalcă reguli. Se întoarce la tatal ei și începe să i se pară normal să se strecoare printre scaune. Printre scauneee… Tatăl o vede. Se uită insistent la ea, întrerupându- și rugăciunea. Un semn, o privire mai aspră este suficientă ca ea să înțeleagă. Pricepe repede. Se întoarce la tatăl care, cu capul plecat, cu ochii închiși, cu mâinile împreunate, se roagă pentru fiecare ai lui. Adânc și profund.

Deodată, simte că brațele-i sunt pline. Pline de fetița care aleargă și i se lipește la piept. Tatăl își coboara mâinile împreunate, o cuprinde în brațe și o strânge la pieptu-i. Împreună sunt  ca o statuie a rugăciunii. O statuie a încrederii că la pieptul tatălui său și în brațele lui își va găsi oricând liniștea, siguranța și bucuria. Ce poate pricepe? Ce poate înțelege o mică făptură? Un gest, o ascultare, o mustrare, o îmbrățișare, o mângâiere și o împăcare.

O duce apoi în fața Altarului pentru împărtășanie. Tatăl o ia de mânuță și ea pășește alături, sigură pe ea. Așa cum  îl vede pe tatăl. Îngenunchează. Părintele, ținând potirul în mână, îngenunchează și el, spre a ,,ajunge’’ la înălțimea ei. A bobocului de copil care înghite cuminte tot ceea ce ,,Doamne, Doamne i-a dat’’. Apoi, tatăl îi ia mânuța și o ajută să se însemneze cu semnul sfintei cruci. Toți cei de pe scaune o însoțesc cu privirea, cu gândul și cu dragul lor pentru copil. Pentru copilul bun.  

Tatăl de lângă ea se roagă Tatălui din Cer. În biserică, în fiecare duminică.

Iar lânga ei, părintele preot, îngenuncheat, trimite rugăciunea…

O rugăciune și mai mult decât atât!

 

PS.

Am venit de la biserică cu această imagine în suflet și în minte. Am vrut să fac o fotografie, dar … am scris- o în șiruri de cuvinte…calde și blânde, de admirație și încredere.

Tatăl si copilul nu vor fi despărțiți nicicând… Lângă ei, aproape, va sta rugăciunea preotului. Ca un zid. Iar preotul va îngenunchea pentru a împărți nu doar trupul și sângele Domnului. Așa va putea dărui pâinea sfințită și vinul, din dragoste pentru copiii ce-l caută pe Domnul. Din potirul unei întregi biserici care o așteaptă pe micuță, în fiecare duminică, la biserică. Și nu doar pe ea…

,,Cred, Doamne și mărturisesc!’’

Iar rugăciunea va rămâne speranță cântată, rostită, trăită, simțită… și mai mult decât atât! 

 

Nadia Urian Linul