Pr. prof. Nicolae Feier: Rugăciunea, invincibila armă a creştinului ortodox

 ,,Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile diavolului. Răsturnăm cu rugăciunea pe tot cel ce se ridică împotriva lui Dumnezeu şi orice gând al nostru îl facem slujitor lui Hristos.” (II Corintei, 10, 4-5).

Rugăciunea şi postul sunt armele ascetice ale luminii celei veşnice prin care biruim orice lucrare a celui rău şi realitatea aceasta duhovnicească nu noi, ci Domnul o întăreşte zicând: ,,Acest neam de demoni nu ies decât cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). 

CE ESTE RUGĂCIUNEA?

           Iată câteva definiţii ale rugăciunii pe care le-am selectat din celelalte lucrări:

Rugăciunea e mama la care vin virtuţile să-şi plângă neputinţele limitelor umane.

Rugăciunea este cea mai mare putere a lumii, liniştitoarea inimii şi a minţii, este starea noastră de discreţie, creând echilibru şi pace interioară, este dreaptă judecată şi măsură în toate, aducătoare de tihnă şi stare de bine.

Rugăciunea este cărarea dorului după viaţa veşnică ce curge din palmele, din picioarele şi din coasta Celui rănit de cuiele mulţimii păcatelor noastre.

Rugăciunea euharistică este ,,viaţă veşnică, bucurie şi lumină”, este semn al împăcării Universului creat cu Creatorul său, punte între pământ şi cer, cea mai mare putere a sufletului curăţit prin Jertfa Crucii, implicând voinţa, simţirea şi raţiunea, însoţite de dreapta judecată şi preaslăvire a lui Dumnezeu, adică, trăirea plenară a Ortodoxiei.

Coroana tuturor rugăciunilor este răbdarea, în toate aspectele ei: ca aşteptare cu decenţă a împlinirii cereri, ca acceptare a greutăţilor, ca încercare a vieţii şi ca supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, însă, niciodată ca fatalitate.

Rugăciunea este îngerul sfătuitor interior care veghează echilibrul vieţii.

Rugăciunea este expresia cea mai firească  a nevoii omului de a se reîntoarce în raiul comuniunii desăvârşite cu Părintele său cel Ceresc.

Rugăciunea face ca viaţa să merite a fi trăită, deoarece ea presupune totdeauna o comuniune, o ieşire din însingurare, o relaţie intimă cu Dumnezeu, pe verticală, şi cu semenii, pe orizontală, totdeauna locul întâlnirii omului cu Dumnezeu fiind centru Sfintei Cruci.

Rugăciunea umanizează şi îndumnezeieşte, fiind marea taină a îmbrăţişării omului cu Dumnezeu.

Rugăciunea este expresia cea mai firească  a nevoii omului de a se reîntoarce în raiul comuniunii desăvârşite cu Părintele său cel Ceresc, de care s-a depărtat datorită slăbiciunii minţii şi a sfatului vrăşmaşului.

Rugăciunea este calea şi izvorul iertării celor ce  ,,nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), pricinuită de generozitatea divină pururea iubitoare, dar şi a celor ce dobândesc  prin efort îndumnezeitor - raiul, prin părtăşie cu Hristos întru durerile propriei crucificări, strigând cu tâlharul cel de-a dreapta: ,,Pomeneşte-mă şi pe mine Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” (Luca 23, 34, 42)

Rugăciunea, ca şi Sfânta Cruce, sunt foc şi ,,armă asupra diavolului”, aşa cum zicem la Sfântul Maslu, citând din  Sfânta Scriptură: ,,Doamne, armă asupra Diavolului, Crucea ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, ne putând a căuta spre puterea ei”. Iată ce spune Sfânta Scriptură: ,,Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile vrăjmaşului. Răsturnăm cu rugăciunea pe tot cel ce se ridică împotriva lui Dumnezeu şi orice gând al nostru îl facem slujitor lui Hristos.” (II Corintei, 10, 4-5)

Rugăciunea face ca viaţa să merite a fi trăită, deoarece ea presupune totdeauna o comuniune, o ieşire din însingurare, o despovărare, o relaţie intimă cu Dumnezeu - pe verticală - şi cu semenii, pe orizontală, totdeauna locul întâlnirii fiind centrul Sfintei Cruci. De aceea este necesar ca orice rugăciune să fie însoţită de actul ritual al însemnării petentului (cele ce fac cererea) cu Sfânta Cruce.

- De ce este obligatoriu şi necesar ca rugăciunea creştină să fie însoţită de post şi de  închinare?

- Pentru ca să ne deosebim de diavoli, care şi ei se roagă lui Dumnezeu, însă nu I se închină, nu I se supun şi nici nu postesc. Cei ce nu se închină, cei ce nu postesc sunt urmaşii diavolului!!! Iată un exemplu scripturistic de rugăciune a diavolilor: „Demonii Îl rugau mult să nu îi trimită afară din acest ţinut” (Marcu 5, 10) şi altă rugăciune a lor: ,,Nu ne trimite în adânc. Lasă-ne să intrăm în turma de porci.” (Matei 8, 31).

INSISTENŢA ÎN RUGĂCIUNE

De multe ori, când ridicăm ochii spre Dumnezeu ni se pare că nu ne vede şi nu ne ascultă. În realitate El doar tace. Ce impresionează în pericopa evanghelică ce se citeşte şi la Sfântul Maslu, relatând vindecarea fiicei femeii cananence care striga după ajutor, este faptul că ,,Iisus tăcea” - ,,Nu i-a răspuns...”. (Ioan 15, 25). Sfinţii părinţi zic că atunci ,,Când tace Dumnezeu, germinează sămânţa vieţii veşnice în întunecimile pământului din noi, iar când rosteşte Dumnezeu, sămânţa răsare, creşte şi dă rod”.

 ,,Iisus tăcea” şi când  fost interogat de arhiereul Legii Vechi. Este ,,tăcerea Mielului ce se aduce spre jertfă!” (Isaia 53, 7) Tăcea şi când ,,a fost străpuns pentru păcatele noastre... şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat... Tace  şi  când suferinţele noastre le poartă şi cu durerile noastre se împovărează.”   (Isaia 53,4)

,,Fiule al lui David, miluieşte-mă”, striga femeia, şi noi... în toate Sfintele Liturghii şi slujbe o urmăm, fiindcă aici îşi are originea chemarea liturgică ,,Doamne miluieşte!”.

 ,,Dă-i drumul, (ziceau ucenicii, deranjaţi de insistenţa ei), ,,că strigă în urma noastră”. (Ioan 15, 25-27)

Nu numai că ea nu a tăcut, ci mai tare îşi striga suferinţa.

Fă şi tu ca ea!!!

 Ea devine prototipul Fiului Omului pe Cruce, când striga către Sinele  şi Firea Sa divină, comună unică şi nedespărţită, laolaltă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?”   Ştia că nu va fi părăsit, de aceea şi zice mai apoi în îmbrăţişarea Tatălui: ,,În Mâinile Tale îmi dau Duhul Meu”.

 Această întrebare care este şi în inima şi mintea ta, cititorule căzut în necaz şi în dureri: ,,pentru ce M-ai părăsit?, spun Sfinţii Părinţi că este de fapt o afirmaţie. Aici nu scrie: ,,De ce M-ai părăsit?, ci: ,,pentru ce M-ai părăsit?, adică, potrivit Sf. Vasile cel Mare: ,,pentru păcatele întregii lumi” .

 ,,Iată Omul!”, iată ,,Fiul Omului, dat în mâinile oamenilor care îl vor răstigni, dar a treia zi va învia” (Marcu 9, 30), iată ,,Omul durerilor şi cunoscător a toată suferinţa firii umane căzute” (Isaia 53), pentru mântuirea căreia Mi-ai îngăduit să iau  „chip ca de Om” (Ezechiel 1,26) şi suferinţă ispăşitoare, părăsit între tâlhari, însă niciodată despărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt. 

,,Pentru ce M-ai părăsit?” este întrebarea ta, omule!

Domnul zice: Iată, pironit aici pe Crucea pe care o sfinţesc cu Trupul şi cu Sângele Meu, pironesc şi omor păcatele întregii lumi, sufăr răstignit pe Pomul Vieţii cel din mijlocul Raiului pentru întreaga fire umană şi pentru toată zidirea Ta, Doamne, care de fapt,  ea Te-a părăsit, ieşind de la Tine în spinii şi pălămizile urii şi ale altor păcate. M-am făcut Om tocmai pentru ca să-Mi dau Viaţa omenească spre a o mântui.  Şi nu sufăr singur, deşi scrie Scriptura că:  ,,Toţi L-au părsit!”. Sufăr cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu Măicuţa Sfântă, cu femeile mironosiţe, cu Sfântul Apostol Ioan, cu tâlharul mântuit pentru măturisirea lui cea mai de pe urmă. Sufăr şi cu tine, omule întristat şi deznădăjduit în vremea suferinţei tale şi, deşi crezi că toţi te-au părăsit, Eu stau lângă tine şi  tac, te ocrotasc şi te scot din necazuri, din  boli şi din suferinţe de tot felul.

Cine a văzut icoana Răstignirii în Ortodoxie constată că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este lipit cu spatele de Cruce, pe când în crucifixele roamno-catolice observă cum trupul cade în agonie, detaşat de pe Cruce. În Ortodoxie pe Cruce este Fiul Omului - Fiul lui Dumnezeu care este inseparabil de Dumnezeu Tatăl şi de Duhul Sfânt. Prin spatele Sfintei Cruci Cineva îşi ţinea Fiul în braţe, fâcăndu-L ,,Cuvânt al Crucii”, (I Corinteni, 1 18) căci zice Răstignitul: ,,Părinte (adică, Dumnezeule Tată) în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu” (Matei 23, 46).

Pe Crucea lui Hristos şi pe a noastră sunt pironite toate păcatele şi durerile noastre, deci, însemnaţi-vă după fiecare rugăciune cu Semnul Mântuirii, zicând la începutul fiecărei rugăciuni în a cui nume faceţi cererea. Nu o faceţi cum fac rătăciţii, în numele vostru, ci: ,,În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, iar la sfârşitul rugăciunii, ziceţi acest imn de slavă: ,,Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.

Aşa ne învaţă Mântutorul să ne închinăm, în convorbirea cu femeia samarineancă descrisă în Sfânta Scriptură: ,,Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr, căci Tatăl, astfel de închinători doreşte!” Persoanele Treimice: Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt sunt definite clar. Dar Dumnezeu Fiul? Dumnezeu Fiul este ,,Adevărul”, căci zice ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Din text înţelegem că mai sunt şi alţi închinători, deosebiţi de cei adevătaţi, care nu se însemnează niciodată cu semnul Sfintei Cruci !!!

Fiţi ,,închinători adevăraţi”!!!      Însemnaţi-vă des cu Sfânta Cruce şi ziceţi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!

Închinarea nu înjoseşte fiinţa umană, ci o înnobilează, conştientizând-o că se poate racorda prin ea la Izvorul Vieţii celei Veşnice, Iisus Hristos Domnul nostru cel Răstignit şi Înviat, Bucuria noastră şi izvor al tuturor bucuriilor.

 El s-a făcut pe Sine dator în a ne ajuta să ne ducem crucea. Episodul Drumului Crucii care îl are ca personaj secundar pe Simon Cirineanul este grăitor în acest sens. Dumnezeu S-a micşorat pe Sine într-atât încât să nu-şi poată duce propria Cruce până pe Golgota. Oare, de ce? Ajutându-L noi prin Simon Cirineanul, ni S-a făcut dator în a pune mâna şi a ne ajuta şi El pe noi cei căzuţi pe cale, să ne purtăm propria cruce.