Jurnal de festival Alecart

Ioana Nicolaie: Poezia e cea mai frumoasă dintre arte. Are în ea ceva eroic

Pe harta fragmentată a inimii, acasă este universul unde nu există loc de incertitudine, de frică sau de insuficient. Acasă este epicentrul bucuriei pe care o păstrezi cu drag în amintire în momentele în care îți pierzi speranța în umanitate. Acasă devine de multe ori un sentiment provocat de fericirea de a aparține unei mulțimi de elemente miraculoase, înălțătoare. De ani de zile, Bistrița a devenit acasă al alecartienilor, locul spiritual în care râvnim să ne întoarcem în fiecare vară pentru a ne da întâlnire cu sinele nostru potopit de sentimente și cucerit de frumos. Dar în momentul în care acasă își capătă înțelesul propriu-zis, știi că povestea în care urmează să pătrunzi este cu atât mai intimă, mai sinceră și mai frumoasă. Ioana Nicolaie s-a întors astăzi acasă și ne-a primit în spațiul intim delimitat de granițele drumului spre soare-răsare, ale miezului inimii sau ale cerului din burtă. Când poeții invită un prozator, știi că acesta urmează să fie sincer, deci autentic și vulnerabil. Exact așa a fost Ioana Nicolaie. Delicatețea ei s-a împletit imediat cu ritmul suav al poeziei de la Bistrița și a învăluit a treia dimineață din cadrul festivalului în frecvențe de frumusețe, de melancolie, de povești (din și despre viață). În curtea Muzeului Județean, întâlnirea moderată de Nicoleta Munteanu a servit drept pretext al validării unui spațiu intim al familiei, al traumelor comunismului sau al suferinței acute cauzate de obligația de a retrăi dureri trecute. Ioana Nicolaie ne invită în universul literaturii sale invocând povestea orientală a fetei foarte frumoase care trece cărarea strâmtă cu ajutorul maestrului ce o așază cu grijă la capătul drumului de unde poate pleca singură mai departe. Discipolul care-l urmează pe maestru vede în gestul acestuia ceva necuvenit. De ce a atins fata așa de frumoasă? De ce și-a permis să interacționeze cu ea și să o ajute? Ceea ce face maestrul este, de fapt, să-i atragă tânărului atenția că adevărata greșeală e săvârșită chiar de el, întrucât în gândurile sale nu-i permite acesteia să plece, ținându-se strâns de ea ca de o amintire ce nu trebuie uitată. Dacă fata frumoasă este biografia, viața, ceea ce ni se dă de bun, atunci Ioana Nicolaie ne spune că preferă să se identifice cu discipolul ce nu o poate lăsa pe tânără să plece, nu o poate uita și nu-i poate accepta trecerea ireversibilă. Iar soluția pe care o găsește Ioana Nicolaie este una cu atât mai relevantă. Fata frumoasă a vieții este salvată mereu în amintire prin literatură. Această formă de intensitate sentimentală oferă un diagnostic și un tratament tuturor afecțiunilor unei inimi ce a tremurat în fața dictaturii, a pierderii mamei sau a fratelui, a emoției maternității și a îndepărtării de miezul ființei. Ioana Nicolaie reușește să recupereze și să salveze prin poveste, consemnând mereu trecutul celorlalți, dar și trecutul colectiv ce vine la pachet cu suita de suferințe care nu trebuie uitate. Proza ei este o mărturie a „verosimilului, a eroismului de zi cu zi și a dragostei infinite pentru cei ce dau măsura ființei noastre”, iar acest fapt a fost confirmat de decernarea Premiului pentru Literatură al orașului Bistrița. După o laudatio de excepție adusă de Ioana Bot, sunt sigură ca nu a mai existat niciun fel de îndoială despre locul pe care Ioana Nicolaie îl are în „arhitectura” bibliotecilor noastre. Atât prin poezie, cât și prin proză, Ioana Nicolaie educă și antrenează, definește și completează, salvează și vindecă. Ioana Nicolaie scrie o literatură a reflectărilor sociale pe care le îmbină cu propria critică, propria poveste și propria documentare. Nu există niciun detaliu semnificativ în fresca socială a comunismului care să-i scape Ioanei Nicolaie, motiv pentru care față de proza ei îți este foarte greu să rămâi indiferent. Pentru că Ioana Nicolaie este, așa cum o numește Ioana Bot, o scriitoare completă. (Maria Roșca)

În ce măsură ne putem îmblânzi amintirile?

Din întâlnirea cu Ioana Nicolaie am aflat că amintirile pot fi îmblânzite doar de datoria morală de a le împărtăși cu ceilalți, de a depune o mărturie a lumilor de care a aparținut, transformându-și viața, fata frumoasă, în universuri literare puternice, uneori incomode. Treptat, discuția a ajuns și la Drumul spre Soare Răsare, romanul lui Radu Maxim Niculai, al unui bărbat lovit de întâmplările vieții în România înainte și după Revoluție, care a intrat într-un tunel din care nu a mai putut ieși – o altă carte care s-a cerut scrisă, o altă datorie față de o viață și niște adevăruri istorice necesar de spus. Întrebată despre momentul în care viața acestuia s-a fracturat și despre iubire, Ioana Nicolaie a spus că suferința personajului ei nu a venit din apartamentul mizer în care locuia, din economiile pierdute la Caritas, ci din dragostea neîmplinită pentru Helga, tânăra săsoaică vândută de statul român (ca atâtea alte familii de sași Republicii Federale Germania), bani plătiți pentru libertate. Fiindcă sunt oameni, asemenea lui Radu Maxim Niculai, care poartă mereu în suflet cicatricea unei iubiri pierdute – o dragoste neîmplinită se cristalizează în sufletul nostru și ni se agață de destinul ca o căpușă. Rămâne la latitudinea noastră dacă reușim să conviețuim cu ea, să o îmblânzim astfel încât să nu fie o piedică sau dacă o lăsăm să ne distrugă, așa cum Radu a purtat „fata frumoasă” în gând până la moarte. (Ioana Popa)

Mircea Cărtărescu: aș vrea să uit / tot ce știu despre poezie și să scriu altfel

Ceea ce este bun în viață i se oferă omului de cele mai multe ori cu o porție atent măsurată – o linguriță incompletă de sentiment tranchilizant. Omului simplu nu-i este niciodată îngăduit să aibă esența sentimentului injectată direct în suflet printr-o doză completă, plină de intensitate. Iar fericirea se numără printre acele substanțe aproape interzise care se oferă cu o rație bine stabilită. În poemul „bătrân” (40 + ani) al lui Mircea Cărtărescu, O zi fericită din viața mea, fericirea ia forma unei funcții logaritmice ce crește lent, subtil și silențios înspre punctul de extremă al stării. Construind poemul în 12 etape ale procesului de atingere a congruenței cu fericirea, Mircea Cărtărescu reformează poezia sub forma unei enciclopedii atent studiate ce este menită să documenteze comportamentul uman în fața fărâmelor de sentiment. „Enciclopedia” debutează cu sentimentul curiozității și nevoia de cunoaștere care te fac să realizezi rapid că fericirea nu se reduce la eliberarea simțită în momentul în care ciocanul nu-ți zdrobește degetele, ci la buchetul de frumusețe atent cules de-a lungul unei zile ca oricare alta. Astfel, funcția fericirii pornește din punctul 0 al graficului, punct ce unește toate drumurile vieții, ascunzând bălțile cu pojghiță de ulei, șosele în lucru, electricienii, femeile cu pardesiu și eșarfe sau cerul de culoarea șofranului umed. Urcând în grafic, funcția crește deasupra axei abscisei și intersectează fericirea în punctele parcului ghica-tei unde copacii se pictau în roșu-închis, în punctele stațiilor autobuzelor galbene sau în punctele centrelor de pâine. Până aici, corpul deja începe să se obișnuiască cu altitudinea graficului fericirii și își dă voie să simtă bucuria chiar și în frig: totul te făcea, dacă nu fericit / căci era totuși frig / cel puțin dispus să ierți multe lumi în care trăiai / și să-i mai dai vreun secol de viață. Intersecția cu lumea exterioară este inevitabilă. O variabilă precum krishnamurti te obligă să-ți pui întrebări cu privire la umanitate și la degenerarea acesteia. Dar asta este doar o altă etapă din procesul de adunare a fericirii. Ea continuă cu nevoia de uitare, nevoia de reformă, nevoia de distrugere, nevoia de a-i implementa ființei umane noi funcții ce ar conduce la simulări menite să fabrice scântei de emoție: pot în schimb face ca ființa umană / să meargă în două labe / să fie de două sexe / (…) să nu știe să fie fericit / iar dacă e fericit / să nu știe la ce e bună fericirea. Fericirea nu este însă despre reformă și schimbare radicală. Fericirea este despre poezia întâlnită pe drumul nostru zilnic. Fericirea este norul albastru ce plutește peste uzinile cu geamuri zăbrălite, tutungeria de la colțul străzii sau camioanele și mașinile ce trec pe șosea. Ceea ce reușește Mircea Cărtărescu să demonstreze, în final, este că fericirea nu este nimic altceva decât poezie. (Maria Roșca)

Spicuriri din alecart.ro