Prima mea întâlnire cu marea

Anii adolescenței mele au coincis cu perioada stalinistă a anilor ’50, când sărăcia alimentelor obținute pe cartelă nu dădea copiilor din România nicio șansă a călătoriilor dincolo de zona vecinătății. Eu mă născusem la Brașov, creșteam la Sibiu, un oraș binecuvântat ca așezare geografică, astfel că spre orizont aveam crestele Munților Făgărașului, prelungiți cu Munții Cibinului. Zi de zi salutam Făgărașii plecând la școală, iar când tata mă lua cu el să poposim în satul Sâmbăta de Jos la casa lui părintească, se întâmpla să facem o vizită și la Mânăstirea Sâmbăta, apropiindu-ne simbolic de Fereastra Mare din munte, mereu înzăpezită. Au trecut alți câțiva ani până când să urcăm în munte până la cabana turistică de sub Fereastră. Rudele din Rășinari ne făceau dese invitații la ei, mai ales când era culesul cireșelor în Trainei sau erau sărbători tradiționale, așa că nici Munții Cibinului nu-mi erau străini, iar stațiunea Păltiniș era o țintă frecventă a ieșirilor familiei mele în zile duminicale însorite.

În schimb, despre Marea Neagră nu putea fi vorba, așa cum nici la București nu am ajuns în copilărie. Prin anii ‘ 55-‘56 elevii din țara noastră nu ridicau asemenea pretenții în familie. Eu nici nu găseam rațiunea unei asemenea pretenții, din moment ce bunicii mei din Ocna Sibiului mă găzduiau vara întreagă, ca să mă scald în lacurile sărate, unde petreceam zile întregi fără vreo restricție. Îmi făcusem un grup de fetițe, printre care era și Felicia, fiica preotului Mihăilescu, așa că mă bucuram de o societate agreabilă, în care cântam la pianina vieneză din casa bunicilor, citeam cărți din bibliotecile vechi, altele decât “Tânăra gardă” de Fadeev, aflată pe lista obligatorie de la școală, astfel încât să înțelegem că modelul nostru de eroism juvenil îl puteam găsi numai la prietenii noștri din răsărit.

După intrarea în Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu, pe neașteptate, am aflat prin clasa a IX-a că sunt selectată, împreună cu Mioara Popescu din aceeași clasă, pentru o excursie de merit, așadar una gratuită, pe un traseu încântător. A sosit ziua plecării cu trenul. Eram vreo 30 de liceeni de la toate școlile sibiene, care atunci am văzut la Poiana Brașov Hotelul Sporturilor, cea mai curajoasă clădire care trona în stațiunea montană încă sălbatică. Mama mă înzestrase cu un caiețel de excursie, unde notam seara tot ce credeam că merită reținut. Apoi am urcat la cota 1400 la Sinaia și am văzut prima dată Castelul Peleș. Dumnezeule, ce minune arhitecturală! Am vizitat orașul Ploiești și am poposit în capitală. Tema principală era să admirăm realizările socialismului românesc și nu puține au fost momentele de încântare încercate în acea excursie. În plină vară, trebuie că ni s-au arătat marile edificii ale Bucureștiului, dar n-aș mai putea spune acum dacă am ascultat vreun concert sau dacă am intrat la teatru pentru vreun spectacol. Cred că am vizitat atunci Muzeul de Artă, pentru prima dată și mi-am fixat câteva lucrări, ca “Țiganca de la Ghergani” a lui Nicolae Grigorescu, deosebind-o de cea a lui Th. Aman, de o frumusețe fără pereche în mintea copilului de atunci.

Gândul nostru flutura spre următorul punct al programului, Delta Dunării, care îmi dădea șansa de a călători pentru prima dată cu vaporul. Când ne-am îmbarcat la Galați, nu vă puteți închipui bucurie mai mare. Noi formam un grup restrâns, pe lângă care urmau să navigheze turiști adulți. Țin minte curiozitatea cu care îi întrebam la îmbarcare cât a costat biletul, căci mândria noastră copilărească era să le mărturisim că noi călătoream gratuit, aleși pe baza notelor obținute la învățătură. Dezamăgirea noastră a fost să constatăm că pe brațul Sf. Gheorghe nava noastră înainte prea leneș, așa că la destinație am ajuns după vreo 7-8 ceasuri.

Am coborât cu bagajele de pe vapor, urmând să fim conduși la cazare. Ghidul ne-a spus că din punctul unde ne aflam la 2 km perpendicular pe plajă, puteam ajunge pe țărmul Mării Negre. Noi nu mai văzuserăm marea, iar surpriza ghidului ne-a mobilizat pe toți. Fără să cerem voie, fără să fim sfătuiți și fără să ne punem la adăpost lucrurile noastre, am lăsat bagajele din mâini și tuleo pe plaja reavănă, fugeam de mâncam pământul. Parcă nici nu simțeam oboseala, căci ardeam de nerăbdare să vedem Marea Neagră, pe care nu o știam decât pe hartă. Soarele aluneca spre asfințit. Copii de munte, nici nu ne putusem închipui că Marea se rotunjește la orizont, iar Soarele la asfințit reverberează lumina, care venea în valuri neastâmpărate spre noi. Ne-am oprit la malul Mării. Asemenea peisaj marin nu mai văzusem. Am încremenit cu ochii ațintiți în zare. De ce i se va fi spus imensității aceleia verzi-albastre Marea Neagră? Ce imensă greșeală! Nu cred că în acele momente am putut să fac legătura cu cântecul “Marea Neagră e albastră”, deși pe atunci compozitorul Nicolae Nițescu era între preferații noștri. Am găsit o cu totul altă formă de a-mi exprima încântarea. Una pe care mi-am propus-o cu toată energia sufletească. La vârsta aceea când învățam sârguincios, citeam enorm, făceam parte din formația de dansuri populare a liceului, eram în echipa de baschet a școlii, iar iarna patinam cu mare pasiune și luam lecții de pian, studiind două ore pe zi, nu aveam timp și nici gând să mă îndrăgostesc. Totuși teoretic bănuiam că vreodată se va întâmpla să-mi aleg cu bărbat cu care să formez o familie. Ce fată nu dorea pe atunci să se mărite? Așa se face că fascinată de Soarele care se afunda în mare mi-am spus: Când mă voi mărita, eu am să-l aduc pe soțul meu aici, la plaja de la Sfântul Gheorghe. M-am uitat în jur, dar plaja era pustie, fără vreun hotel, fără vreo cherhana. Nimic. Chiar și așa, eram decisă ca peste vreun deceniu, probabil, să revin aici în cea mai fericită perioadă a vieții mele.

Așa s-a și întâmplat. Eu am luat biletele de transport, iar soțul meu nu înțelegea ce țintă avem, dar mă urma liniștit și încrezător. La întrebarea :Dar unde mergem?” eu îi răspundeam :”Lasă, că ai să vezi!?”. La Galați ne-am îmbarcat pe un vapor mic și senzația de lentoare a navei era exact aceeași ca la prima călătorie. Aceiași erau și țânțarii. Două zile ne-am bucurat de toate minunile Deltei, după care soțul meu mi-a mărturisit că el dorește să ne mutăm la Mamaia, ceea ce am și făcut. Nopțile le petreceam la baruri, iar pe plajă ajungeam după ora 11 și nu ne mișcam până la asfințitul Soarelui. Nu am suferit de insolație, pentru că ne pregătiserăm din timp la Ocna Sibiului. Aveam pielea tăbăcită și ne ungeam cu creme protectoare.

Oare ce ne mulțumea mai mult, scalda în mare sau nopțile de dans la baruri? Într-o noapte urmărisem pe Gagarin aselenizând. Pe Luminița Dobrescu, cântăreața care câștigase Cerbul de Aur în chiar acel an, 1969, o ascultam cu bucurie. Am remarcat-o și pe Corina Chiriac înainte de a fi victorioasă pe scenele muzicale ale țării. La Mamaia atunci se ridicau primele hoteluri elegante. Cel mai cunoscut era Hotelul Internațional, azi numit Rex. Numeroși erau turiștii străini veniți din Cehoslovacia, Din Polonia, din Republica Democrată Germană. Pentru toți, țara noastră era o gazdă primitoare.

De-a lungul anilor, am avut șansa de a mă scălda în mări diferite, călătorind în Bulgaria, Grecia, Italia, Spania Mexic, Finlanda sau Turcia, dar emoția primei întâlniri cu valurile Mării Negre a rămas unică și de neșters.