După ce trec, zilele devin abstracte

După ce trec, zilele devin abstracte, se pierd cu totul în neant şi rareori îşi mai aduce aminte cineva de ele. În afara unor date însemnate din istoria umanităţii, care au consemnat evenimente importante, restul zilelor trec ca aburul deasupra noastră. Colecţii de calendare nu ştiu să deţină vreun muzeu, astfel că zilele trecute sunt foarte greu de reconstituit, de identificat. Mă gândesc şi la perioada dinaintea existenţei calendarelor. Cât hău de timp, de ani şi zile au rămas fără a fi pomenite măcar prin vreo faptă chiar neînsemnată, în care nu s-a întâmplat nimic. Ca să zicem aşa, deşi din punct de vedere cosmic toate zilele sunt la fel de importante. Cine îmi spune oare ce zi a fost când spartanii au învins la Thermopile sau care a fost ziua exactă a morţii lui Ghilgames? Asta ca să ne rezumăm doar la aceste două exemple…

Se mai păstrează pe undeva vreo fărâmă din soarele ce a încălzit o amine zi, vreun strop din ploaia ce-a udat-o, vreun fulg din iarna ce-a bântuit-o? Poate de aceea există jurnalele, colecţiile de ziare pentru ca memorialiştii să poată dezgropa din noianul de timp câte-un sentiment refugiat acolo, câte-o sclipire de gând mai acătări, câte o fărâmă de emoţie ce-a supravieţuit înscrisă în cuvinte evocatoare.

Eminentul istoric literar Augustin Z. N. Pop a reconstituit pe bază de scrisori şi mărturii de epocă o zi din viaţa lui Mihai Eminescu. Am citit cu mare emoţie acea relatare, care de fapt era un articol publicat într-o revistă culturală, pentru că eram nespus de curios să ştiu ce a făcut Eminescu în acea zi (Nu-mi amintesc despre ce zi era vorba), ce gânduri l-au podibit pe marele poet, ce mari înălţimi de cuget a urcat…

Era o zi, spune Augustin Z.N. Pop, de sfârşit de an. Eminescu a plecat de acasă (în acel articol se menţionează cu precizie anul, ziua, locuinţa poetului etc.) direct la locuinţa lui Titu Maiorescu, unde se afla şi Mite Kremmitz, cumnata criticului. Au avut loc discuţii, s-a băut cafea, s-a fumat… Spre sfârşitul vizitei, amfitrionul îl invită pe Eminescu să petreacă Revelionul împreună, acasă la Maiorescu, ceea ce Eminescu acceptă. Spre miezul nopţii, când petrecerea era în toi, cuprins de amintiri, tristeţe, melancolie, poetul se retrage, ajunge la el acasă şi, dintr-o suflare scrie poezia „O, mamă”. Ce bine ar fi să ştim mai multe asemenea zile din viaţa poetului.

Bunii noştri părinţi, în vechime, însemnau pe coperţile Bibliei, uneori, diferite date importante din viaţa gospodăriei lor. Marcarea timpului era importantă pentru ei. Cimitirul este un templu al opririi, pentru unii, a timpului. Până când oamenii au ajuns să folosească primul calendar, cu zile aşezate în ordine, pe săptămâni, luni, ani, a trecut mult timp. Ce s-a ales din acel potop de vreme neconsemnat nicăieri? Cum am putea recunoaşte oare ziua, zilele prăbuşirii Atlantidei?

Poate merge în calcul de la primul calendar, înapoi în timp, pentru a reface noianul de timp scurs, înaintând sau regresând mai bine zis, în inversul rotirii pământului în jurul axei sale, să desfacem mosorul până la zero, până la osie? Se mai păstrează oare prin Univers, pe undeva, ceva rămăşiţe din PRIMA ZI, vreo rază din soarele, abia format, ce a încălzit-o, vreun strop din ploaia ce-a udat-o, vreun fulg din iarna ce-a scăldat-o? Poate de aceea există jurnalele… Aşadar…

G. Moldovan