Geniul nativ al lui William Faulkner: „Sanctuar”, „Pe patul morții”, „Lumină de august”

„Ca să te naști, e nevoie de doi oameni, dar de murit mori singur.” (W. Faulkmer)

Ne întâlnim astăzi cu un titan al Literaturii secolului XX, pe pământul Americii de Nord.
Marginalizat în mediile culturale din Statele Unite, patria sa, W. Faulkner se bucură intempestiv de o înaltă apreciere din partea mediilor culturale ale Europei, care îi acordă în 1949 Premiul Nobel pentru Literatură.
Neobișnuit cu gloria, neștiind ce înseamnă un astfel de Premiu, n-a vrut să meargă să-l ridice, decât la insistențele ultimative ale soției. („Mergi, măcar pentru bucuria fetei noastre!...”)
„Gurile rele” spun că Dicursul de acceptare a Premiului a fost rostit deși era beat trăznet. Despre același Discurs s-a spus însă că a fost cel mai impresionant rostit vreodată în istoria Premiului Nobel.
(In Discurs, își exprima încrederea neclintită în umanitatea din care făcea parte: „Cred că omul nu doar va dăinui, ci va și birui. I decline to accept the end of man...” Refuz să accept sfârșitul omului
Ei bine, de aici încolo, faima lui William Faulkner crește pretutindeni, ca o supernovă în literatura și inimile secolului XX.
Faulkner este fascinant atât prin operele sale, cât și prin experiența vieții sale.
S-a năascut fără a avea în numele său vocala „u”. Când a mers în Anglia, spre a participa și el la Primul război mondial, și-a adăugat „u” ca să pară mai britanic. Americanii nu l-au vrut în armată, fiindcă era prea firav și avea abia 162 cm. înălțime. (Și Marin Preda a fost un refuzat la „oaste” din asemenea pricini, refuz care era o rușine în mediul de la țară pentru cel respins.)
Englezii l-au trimis în Canada, spre a se antrena la aviație și n-a avut parte de război, deși ulterior s-a fălit că are câteva răni.
Pe când era școlar în clasa a III a, învățătorul l-a întrebat: „Copile, ce vrei să te faci când vei fi mare?”/„ Vreau să devin scriitor, ca străbuni meu”a răspuns școlarul.
Acest străbunic scrisese o carte „Trandafirul alb din Memphis”, bucurându-se de largă apreciere. Ei bine, copilul William nu doar că îl va ajunge pe străbunicul lui, ci se va bucura de o celebritate fără egal: un Premiu Nobel, două Premii Pulitzer și o listă lungă de multe altele.
Faulkner scriitor nu este rezultatul unor studii universitare. Elev fiind, învăța din silă.
Colegii de clasă gimnazoală și-l amintesc drept „cel mai idolent ce se poate închipui”. Spune Robert Schnakenberg. Și-a întrerupt Liceul pentru a se dedica...dulgheriei și scrierii de poezii. Succesul însă fugea de el, iar editorii strâmbau din nas la citirea poeziilor sale.
(Diriginte de poștă, a fost dat afară, fiindcă citea și arunca la coș multe din scrisorile ce treceau pe la ei, ca fiind fără rost.)
Părăsind poezia, a trecut la romane și povestiri, dar nu se putea întreține din scris.
Muncea ca un salahor și scria. Scria frust, așa cum vorbesc oamenii simpli.
Primul roman: „Plata soldatului”, este inspirat din Primul război mondial, la care a dorit mult să participe, dar a fost refuzat pretutindeni.
După câteva volume de povestiri, publică „Zgomotul și furia”-romanul decaderii unei familii din sudul american postsclavagist, probabil cea mai formidabilă lucrare a sa, care trece însă aproape neobservată. Azi este considerată capodopera capodoperelor sale.
Această decadență a familiilor și statelor sud-americane este o temă favorită la Faulkner, dar am sesizat-o și la Thomas Mann, Scott Fitzgerald, Roger Martin du Gard, Gabriel Garcia Marquez („Toamna Patriarhului”), iar la noi Petru Dumitriu („Pasărea furtunii”, „Cronică de câmpie”) sau Marin Preda cu declinul Moromeților).
Următorul său roman, „Sanctuar”, scandalizează societatea americană prin violența și rebarbativitatea sa (punând astfel bazele timpurii pentru modernism).
Avem povestea decăderii unei ființe umane, a tinerei Temple Drake. Răpită și dusă într-un hambar, este violată de impotentul Popeye cu un cucuruz de porumb. Este sechestrată apoi într-un bordel, unde pe încetul se acomodează cu decăderea ființei umane, iar spre final, culme a degradării sale, depune o mărturie falsă, în urma căreia un personaj nevinovat este linșat de gloată.
Urmare a acestui roman, societatea americană a dezbătut furtunatic problema violului, cu atitudini de mare vehemență.
Romanul va avea și o urmare, „Recviem pentru o călugăriță”(1951).
Un roman de mare interes este „Lumină de august”, în care se dezbat problemele rsiale ale sudului american. Personajul principal vrea să-și afle identitatea , neștiind dacă este alb sau negru la piele și suflet. El se confruntă cu ostilitatea interlocutorilor când declară că se simte negru.
De un mare succes literar s-a bucurat la cititorii din România „Pe patul morții”(As I lay dining), un roman de 224 de pagini, căre provoacă în crescendo o stare de uimire și de admirație pentru arta absolut insolită a lucrării, ca și pentru panseurile profunde (unul l-am folosit ca motto mai sus).
Este uimitor ce capodoperă poate face scriitorul dintr-o temă relativ simplă. Uluitor este modul de realizare al romanului, care se realizează prin felurite voci narative. Unul spune o poveste, o pasează altuia, care vine cu noi detalii, apoi un altul care aduce și el clarificări și tot astfel.
Limbajul nu e deloc academic, ci al oamenilor simpli, ignoranți, neșcoliți, dar cu un geniu înnăscut, cum l-a dat Dumnezeu.
Mama și soția Addie Bundren este pe patul morții și asistă, deși în agonie, la pregătirile ce se fac pentru propria-i înmormântare Ea cere cu limbă de moarte să fie înmormântată în orașul ei natal, aflat la mare distanță. Toată familia se mobilizează, spre a depăși toate obstacolele și a-i îndeplini dorința din urmă.
Toate personajele din jurul femeii își spun povestea lor, legat de femeia ce-și așteaptă sfârșitul, prin filtrul propriei simțiri, de obicei fruste, ignorante, needucate.
Anse, soțul ei, a iubit-o, în felul lui primitiv. Supraveghează pregătirile, urmărit de privirea necruțătoare a soaței muribunde.
Prin fereastra deschisă, femeia, Addie, urmărește pe fiul Cash, care în curte meșterește la sicriul ei.
Dewey Dell e singura fiică a lui Addie, și acum îi stă la căpătâi cu un evantai, spre a-i ușura ceasurile din urmă. Are și ea o taină, ce o vom afla mai încolo.
Fiul Jewell, favoritul femeii, provine dintr-o rătăcire a muribundei și are o poveste a lui, care se interferă cu a lui Addie, cea care-l privește cu ultime priviri, depănându-și povestea vieții.
Iubite cititoare și cititori, nu vă voi reține excesiv, îndemnându-vă că lecturați cam tot ce a scris Faulkner inserând aici părerea unui critic literar de la noi:
„Pe patul morții” este un roman de o uimitoare profunzime, un roman fascinant, care vorbește despre viață și despre moarte, de o uimitoare profunzime. Deși tema este sumbră, culorile sunt vii, totul este bine construit, fiecare detaliu alcătuiește un puzzel halucinant și adesea răscolitor.”

Prof. Vasile Găurean