Mariana Prigon: Pentru mine, şcoala a fost şi rămâne un loc sfânt! Dacă m-aş mai naşte o dată, tot învăţătoare m-aş face!

         Rep.: - Călătorim pe meleaguri someşene unde, în urmă cu câţiva ani venea pe lume o fată deosebită, pe nume Mariana care mai apoi avea să ajungă să înveţe generaţii şi generaţii de elevi ce înseamnă viaţa, ce înseamnă educaţia şi, mai ales, să-i înveţe să scrie, ceea ce e foarte important – Mariana Prigon Sbârciu, alături de care vrem "să oprim timpul”. Pornim de la această carte lansată de curând, eveniment la care am fost prezent și unde am văzut că sala Palatului Culturii a fost arhiplină. Rar sunt asemenea lansări de carte.

         Mariana Prigon Sbârciu: - Vă doresc un an cu sănătate, cu bucurii, succese în măsura eforturilor dumneavoastră.

         Rep.: - Să vorbim despre cartea dumneavoastră, despre activitatea dumneavoastră şi despre faptul că sunteţi foarte iubită, iar acest lucru s-a văzut la lansarea de carte. Să pornim de acolo, de acasă, din Feldrul copilăriei. Pentru început, cum vă spuneau acasă?

         Mariana Prigon Sbârciu: - M-am născut în 22 ianuarie 1945, în toiul iernii, într-o zi cu mama mea, care împlinea doar 17 ani. M-am născut din părinţii Mihăilă şi Măriuca Sbârciu, nişte oameni vrednici şi foarte buni creştini. De la ei am moştenit câteva principii de bază, şi anume punctualitatea, respectul pentru cuvântul dat, respectul pentru semeni şi iubirea de semeni. Toate acestea cuprinse în Legea iubirii din Vechiul Testament. Părinţii mei au fost binecuvântaţi cu şapte copii dintre care cea mai mare sunt eu, unul dintre fraţi a murit de mic, iar şase trăiesc.

         Rep.: - Şi toţi sunt oameni importanţi.

         Mariana Prigon Sbârciu: - Da, fraţii mei sunt oameni vrednici. Am un frate, care este după mine, şi pe care nu l-am putut ţine în braţe pentru că eram prea mică, e mai mic decât mine cu trei ani – Ioan Sbârciu, pictor, unul dintre pictorii contemporani de valoare, care are peste 160 de expoziţii interne şi internaţionale şi două legislaturi rector la Academia de Arte din Cluj-Napoca, la Universitatea de Arte acum. Pe urmă, am un frate arhitect. Bineînţeles, sunt pensionari, şi Ioan, şi Octavian. Am o soră fiziciană care a lucrat la Comelf de la terminarea facultăţii şi până la pensionare, a fost şefă de laborator acolo. Mai am o soră care a terminat tot Artele dar pictura textilă, cum era atunci, tot la Cluj, şi care este profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Ea încă mai lucrează şi este foarte apreciată. Şi fratele meu cel mare este tot profesor universitar-doctor. Mai am un frate, mezinul care, atunci când am plecat la Şcoala Pedagogică, îmi spunea mamă, şi care este un medic foarte bun, medic ginecolog, la clinica privată Novogyn din Cluj-Napoca, unde este manager şi coproprietar. El s-a ocupat de construirea acestui spital.

         Rep.: - Părinţii v-au purtat pe toţi la şcoală. A fost uşor, a fost greu?

         Mariana Prigon Sbârciu: - N-a fost uşor, bineînţeles. Tata a fost un om foarte curajos, un om care a ţinut foarte mult la copii. A vrut copii mulţi. Lumea ne întreba cum de suntem aşa de mulţi copii la părinţi. Tata a fost singur la părinţi şi el se simţea foarte bine în familia mamei mele în care erau cinci fraţi şi el a dorit copii mulţi. Ne-a sprijinit foarte mult, din toate punctele de vedere, pe toţi. De aceea, eu fiind mai mare, am spus că merită să închin această carte părinţilor mei, eminenţilor mei părinţi.

         Rep.: - Înainte de a ajunge la carte, vreau să rămânem puţin în atmosfera Văii Someşului, acasă la Feldru, şi să ne spuneţi cum era copilăria de altădată.

         Mariana Prigon Sbârciu: - Eu m-am născut în Feldru, în frumoasa comună de pe Valea Someşului Mare, dar am copilărit aici doar trei ani şi jumătate. Din câte îmi amintesc eu, a fost frumos, dar eram prea mică încât să ştiu exact cum erau sărbătorile.

         Rep.: - Unde v-aţi mutat?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Ne-am mutat la Bistriţa când eu aveam trei ani şi jumătate, iar Ioan şase luni. Ne-am mutat pe Drumul Tărpiului, deasupra cimitirului mare. Acolo, într-un loc mirific, unde mieii zburdau cu noi în jocuri, unde ne trezeau trilurile păsărelelor, acolo aveam o gospodărie foarte frumoasă. Aveam vite, aveam capre, aveam oi, trei hectare de pământ. Era foarte multă muncă. Pe noi ne-au format în cultul muncii şi asta ne-a ajutat extraordinar.

         Rep.: - E foarte important. Dumneavoastră cum de v-aţi hotărât să mergeţi la Pedagogic?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Ţin minte un timp pe care nu l-a şters uitarea, când lângă chipul mamei mult iubite îmi apărea un alt chip. Un chip frumos şi blând – învăţătoarea mea. Ea mi-a deschis pe lume o fereastră atunci când drumul vieţii a început. De aceea cânt pe învăţătoarea noastră şi-i mulţumesc în gând că m-a crescut. Din dragoste pentru învăţătoarea mea şi pentru copii. Pentru că eu am crescut copii, adică am ajutat la creşterea fraţilor. Pe patru dintre ei i-am ţinut în braţe şi i-am îngrijit cum am ştiut eu mai bine. Şi atunci, am prins drag de copii. La mine s-a împletit vocaţia cu pasiunea. Pentru mine şcoala a fost şi rămâne un loc sfânt, iar copiii nişte îngeraşi care au coborât din cer să nu mă lase să îmbătrânesc şi să mă ajute să trăiesc frumos.

         Rep.: - Unde aţi făcut Pedagogicul?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Am terminat Şcoala Pedagogică de şase ani din Sighetu Marmaţiei. A fost un mare câştig pentru că am făcut patru ani de practică. Le datorez foarte mult profesorilor noştri care au fost buni profesionişti şi care s-au implicat total în actul didactic. Pentru că am făcut atâta practică, noi, când am intrat în învăţământ, toate generaţiile noastre, ni s-a părut ceva firesc, pentru că practica este foarte importantă. Eu spun că Şcoala Pedagogică pe care am făcut-o noi a adus dascăli foarte bine pregătiţi. Din generaţiile noastre au fost foarte mulţi dascăli de valoare.

         Rep.: - Primul loc de muncă... Unde aţi ajuns la catedră?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Am fost repartizată în judeţ la Blăjenii de Sus, dar am fost doar până acolo, pentru că, în momentul când am terminat, eu m-am căsătorit. M-am căsătorit în 24 septembrie şi atunci nu m-am prezentat la post, pentru că soţul meu dorea să merg în sat la el, în comuna Bistriţa Bârgăului, şi aşa am făcut. De ce? Pentru că el era în anul V la facultate, la Timişoara, la Facultatea de Electrotehnică, iar eu am stat la socrii doi ani. După facultate, el a fost repartizat la Galaţi, dar prima dată a mers în Armată. Prima clasă care mi-a fost încredinţată a fost la Bistriţa Bârgăului, clasa a III-a. Am spus în cuvântul meu de lansare că au fost şi elevi din prima generaţie, ceea ce m-a impresionat extraordinar. Înseamnă că am fost foarte mult iubită de elevi, aşa cum i-am iubit şi eu.

         Rep.: - Care este secretul să fii iubit?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Să fii foarte apropiat de ei, dar în acelaşi timp să existe şi rigoare, să fie şi severitate. Am fost şi severă cu ei, lecţiile au fost lecţii, dar am făcut foarte multe activităţi extraşcolare, de altfel şi lucrarea mea de Gradul I a fost „Colaborarea prin lecţii şi activităţi extraşcolare”. Foarte multe serbări, echipe de dansuri, participam la festivalurile „Cântarea României”, cum era atunci. Am participat şi am luat locuri fruntaşe pe judeţ. M-am implicat foarte mult şi asta le place foarte mult la copii. De asta am fost aşa iubită. Dar şi eu i-am iubit. Eu m-am contopit cu copiii. Şi acum mă leg de copii pe stradă. Nu pot să vă spun. Dacă m-aş mai naşte o dată, tot învăţătoare m-aş face.

         Rep.: - S-au schimbat copiii? Generaţiile de astăzi sunt mai altfel?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Am detaliat puţin şi în carte. Nu aş vrea să spun că nu este aceeaşi jertfă a cadrelor didactice, dar respectul pentru cadrele didactice a scăzut foarte mult şi asta mă doare. Dacă un dascăl nu este respectat de elevi şi de părinţi, şcoala nu poate face totul. Prima şcoală este familia, fără discuţie. Acolo se sădesc primele note de educaţie. Dacă în familie nu există respect pentru şcoală şi nu există respectul dintre soţi – pentru că părinţii trebuie să fie modele pentru copii – copiii n-au de unde să înveţe. Copiii sunt inocenţi când intră în şcoală. În capitolul II din carte am descris urmele trecerii mele prin lumea mirifică a copilăriei divine. Ei sunt divini, ei n-au nicio vină, ci doar părinţii care au pretenţii absurde, fără să-şi dea seama  că le fac rău copiilor.

         Rep.: - Există o concurenţă între părinţi, nu între copii.

         Mariana Prigon Sbârciu: -  Da. Pe vremea mea se puneau note. Unii doresc doar note mari. Dar eu le-am spus de la început că, dacă vor să distrug un copil, să îmi ceară să-i dau note fără să ştie. Şi atunci îl distrugi pe acel copil, fără discuţie. Copilul trebuie să ştie să respecte ceea ce i se spune la şcoală şi să fie notat aşa cum merită. Altfel, pentru el este mai rău pentru că viaţa e foarte dură. Când intră în viaţa reală îşi dă seama că nu ştie ce trebuie.

         Rep.: - „Am vrut să opresc timpul”, o carte deosebită, cu o poveste aparte.

         Mariana Prigon Sbârciu: - „Am vrut să opresc timpul” este o metaforă, de fapt. Eu m-am referit la timpul mitic, nu la cel istoric, la eternitatea lui acum, la timpul lui Dumnezeu. De fapt, titlul este o metaforă. Cartea cuprinde nouă capitole. Capitolul I – „Rădăcinile nu le poţi smulge”, în care este descrisă familia în care am văzut lumina zilei, familia Sbârciu, cu părinţii mei, Mihăilă şi Măriuca Sbârciu, fraţii mei vrednici, şi câteva principii pe care le-am moştenit în familie. Apoi, Capitolul II – „Misiunea apostolică de dascăl”, pentru că noi, dascălii, avem o misiune apostolică alături de preoţi, nu avem doar o simplă meserie. Aici am cuprins câteva aspecte despre şcoala care m-a primit şi ne-a primit pe noi, dascălii, în destinul său şi ne-a oferit atâtea satisfacţii, cu generozitate. Şi, pentru că Dumnezeu, datorită eforturilor mele, mi-a încredinţat, în perioada 1982-1990, poziţia de inspector şcolar de specialitate la Inspectoratul Şcolar Bistriţa-Năsăud, am avut ocazia să cunosc foarte mulţi colegi din judeţ. Am selectat din aceştia câţiva pe care i-am considerat modele pentru cei de astăzi. Am 65 de portrete de dascăli în carte şi sute de nume cu care mi-a fost drag să colaborez şi pe care să-i îndrum.  Mai mult am făcut o îndrumare decât un control. Am fost apropiată şi de oameni, pentru că aşa am fost educată de acasă. Părinţii noştri ne spuneau că, aşa cum dorim noi să ne facă nouă oamenii, aşa să le facem şi noi. Şi mie mi-a intrat în cap asta.

Capitolul III este numit „Nimic fără Dumnezeu”, pentru că ştim că niciun fir de iarbă nu creşte fără ştirea lui Dumnezeu. Aici am cuprins şcoala şi Biserica, legătura între familia creştină, şcoala şi Biserica, legătura între familie şi Biserică. Toate acestea le-am cuprins în acest capitol. Apoi, pentru că sănătatea mi-a permis ca după pensionare să mă reinventez şi să lucrez în activitatea de business, într-o firmă de asigurări. Am lucrat de la 57 de ani până la 75 de ani, adică 18 ani. Aici am simţit mereu mirosul primăverii. De ce? Pentru că erau colegii mei mult mai tineri ca mine. Am avut o colegă şi cu 47 de ani mai tânără, iar eu trebuia să ţin pasul cu ei, să mă pregătesc zilnic. Nicio zi nu semăna cu alta. Trebuia să demontăm obiecţii, trebuia să ne pregătim zi de zi. Marele câştig a fost că mi-am folosit mintea, în primul rând, şi în al doilea rând, că am mers foarte mult pe jos şi asta este ceva extraordinar, e sănătate. Perioada din asigurări mi-a prelungit viaţa. Fără discuţie, mi-a prelungit viaţa cu 18 ani.

În Capitolul V am cuprins activitatea filantropică, pentru că, din 2007, m-am înscris într-o asociaţie româno-daneză, Club Young’S Men, ca membru fondator, şi aici facem activităţi filantropice, adică ajutăm oameni bolnavi, ajutăm copii, ajutăm copiii performeri. Am participat la foarte multe acţiuni şi am făcut cadouri diplome, cărţi, am ajutat oameni bolnavi, unii membri au pregătit copiii la matematică şi alte discipline pentru examen, iar o familie din club chiar a înfiat un copil cu probleme de sănătate care acum este la liceu. Am o admiraţie deosebită pentru familia Rădăcină că şi-a asumat acest rol de părinte adoptiv şi a avut atâta grijă faţă de acest copil care acum va avea o meserie. Şi ce importante sunt meseriile, pentru că nu prea sunt meseriaşi tineri. M-am bucurat foarte mult că va avea o meserie.

Capitolul VI este „Aspecte din activitatea cotidiană” şi aici am scris despre nepăsare, despre singurătate, pentru că nu este uşoară singurătatea. Eu sunt un om puternic şi străbătător, dar singurătatea nu-i uşoară. Despre pensionari, despre activitatea de pensionar, despre beţia puterii, inclusiv despre cununie, despre cât de importantă este. Am scris despre părinţii de la Biserica unde mă duc eu. Am scris un articol – „Căsnicia durabilă sau divorţul”, articol pe care l-am publicat în „Răsunetul” şi au fost câteva comentarii negative. Atunci am vrut să am acest suport, să explic cât este de importantă căsnicia. Căsnicia înseamnă toleranţă şi răbdare. Dacă nu ai răbdare, poţi să divorţezi tot a doua zi, nu se poate aşa. Acum, copiii se iau de mână şi divorţează. Se căsătoresc tineri şi imediat divorţează. Şi nu este bine pentru că lasă în urmă traume. Eu câţi copii am avut din familii divorţate, toţi erau apatici şi maturizaţi prea devreme. De aceea am insistat.

         Rep.: -  Capitolul VII – Sfaturi, îndemnuri, reflecţii...

         Mariana Prigon Sbârciu: - Capitolul VIII este cartea mea de vizită, adică păreri despre activitatea mea ale unor scriitori, ale unor elevi, emisiuni la radio, tv, articole în presă.

         Rep.: - Şi „Concluziile” în capitolul IX. Pentru că este luna dumneavoastră, împliniţi o vârstă frumoasă, anul viitor trebuie să petrecem pentru că schimbaţi prefixul. Ce este viaţa, doamna Prigon?

         Mariana Prigon Sbârciu: - Eu am scris în carte chiar aşa: „Pronia cerească ne-a oferit în dar viaţa care trebuie preţuită”. Sănătatea, credinţa, munca, onestitatea şi nobleţea sufletească duc la împlinirea visurilor. Şi, dacă ai pornit să faci ceva, aşa cum am pornit eu cu această carte, trebuie să te duci până la capăt. De foarte multe ori când am început ceva mi-am amintit de îndemnurile Reginei Izabela către Cristofor Columb, în 1492, „Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, Dumnezeu îl va crea într-adins pentru tine spre a-ţi răsplăti îndrăzneala”. Şi mai spun aşa: Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poţi să alergi ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul, însă nu te opri niciodată. Fiţi binecuvântaţi şi fericiţi!

         Rep.: - Mulţumim. Vă îndemn să vă faceţi rost de această carte.

         Mariana Prigon Sbârciu: - Nu mai am...

         Rep.: - Trebuie un nou tiraj. Peste 400 de oameni au fost la lansare la Palatul Culturii şi s-a epuizat primul tiraj, dar este o carte care vorbeşte nu doar despre profesie ci şi despre dragostea adevărată pentru învăţământ pentru a fi un dascăl aşa cum trebuie. Vă mulţumim. Nu uitaţi să iubiţi viaţa şi să fiţi români adevăraţi.

         Mariana Prigon Sbârciu: - Eu vă mulţumesc, din suflet.