Andrei Marga: Estul ca sursă a Europei

Conceptul „Europa de la Atlantic la Urali” este demult stabilit. Nietzsche l-a  conturat, iar de Gaulle și generația sa de lideri vest-europeni l-au reafirmat. Nimeni nu l-a pus la îndoială, dar mai nou este uitat. Mai ales sub von der Leyen, când Comisia Europeană a trecut la conflictualizarea continentului.

Observația pe care o pun în discuție inițiative din Centrul și din Răsăritul Europei este demnă de a fi luată în seamă: și aceste părți ale continentului pot oferi substanță în conceperea Europei. Ori de câte ori a fost cazul, am evocat  contribuții din Vestul și Centrul Europei, (vezi monografiile Filosofia unificării europene, 2006; The Destiny of Europe; 2011; Noua criză a Europei, 2026). De aceea, de această dată, stărui asupra Estului.

În fapt, studiile de istorie a religiei atestă că teologia care a culminat cu organizarea catolicismului la Roma și ramificarea lui în Occident a folosit resurse din diferite părți ale continentului. Destul să menționăm că însuși creștinismul și Sfinții Părinți veneau, într-un fel, din Răsărit. Nu mai discutăm alte exemple, din domenii diverse

Dezvoltarea mai intensă a Vestului, având Roma ca centru de iradiere culturală, a creat însă realitatea istorică a diferențelor de dezvoltare. Emergența Reformei protestante, cu Luther, Calvin, Wycliffe,  a accentuat și mai mult dinamica Vestului, iar ceea ce bisericile neoprotestante au pus în mișcare în America a consacrat prevalența istorică a Vestului. În orice caz, de câteva secole, propunerile pentru Europa au plecat de la această prevalență și concretizările ei – ideatice, științifico-tehnice, instituționale, economice.

Cum se stă, însă, în zilele noastre? Vestul oferă acumulări istorice mai ample, centre ideatice consacrate, potențialul științifico-tehnic mai ridicat, cadrul instituțional care modelează cele mai multe țări, șanse de realizare a persoanelor sporite față de alte regiuni europene. Dar un fapt este de recunoscut: atâta timp cât Vestul cultiva libertăți inspirate de creștinism, în Europa erau, desigur, critici motivate de diferența de vederi, dar nu vreo ofertă alternativă.

Între timp, însă, solidaritatea oamenilor s-a restrâns, iubirea aproapelui s-a refugiat în predici și manuale, iar deviza „fiecare pe contul lui” s-a impus. Societatea modernă a lăsat mai puțin loc moralei creștine și a devenit, cum spuneau recent cei mai mari gânditori și teologi, „cinică”. Libertatea individuală, valoarea definitorie a Vestului, există în constituții și legi, dar depinde în multe privințe de resurse financiare. Luând-o în deșert, destui își împing societățile în crize. Drepturile sunt prevăzute în reglementări, dar câți le pot exercita? Democrația este principiul, dar s-a rupt de suveranitatea și de meritocrația cu care era legată la origini, iar unele țări cochetează azi absurd cu segregări politice.

La un moment dat, cum știm din istoria culturală a Europei, Estul a venit cu un apel ce pleacă de la o diagnoză. Istoricește, îl găsim în continuare cel mai clar exprimat de către Dostoievski. Scriitorul captează dileme durabile ale umanității epocii moderne. Mă refer doar la una, din romanul Idiotul (1868), pe care aș numi-o „dilema liberalizării”: fără generalizarea libertăților nu este umanitate, dar, cu libertăți, unii ajung să-i aservească pe alții. O putem numi și „dilema acordării drepturilor”: fără reguli de drept, oamenii fac abuzuri, dar cu reguli de drept, unii profită disproporționat, în vreme ce alții plătesc. Alexandr Soljénitsyne nici nu a trebuit să adauge prea mult în Declinul curajului (1978), discursul său șocant, rostit la Harvard.

Azi, suntem în fața acestei dileme: fără regulile moralei, științei și filosofiei moderne nu putem face față complexității în creștere a vieții, dar, numai cu ele, complexitatea  sporește până la limita practică – ieșirea de sub controlul oamenilor. Să observăm însă mai îndeaproape reflecția lui Dostoievski, căci nu este deloc o reacție simplistă, cum unii mai cred și astăzi. Romanul Idiotul  descrie, cum bine știm, traseul prințului Mâșkin, începând cu revenirea sa în Rusia, din Elveția, unde, epileptic fiind, fusese internat într-un sanatoriu, după ce-și formase vederea asupra lumii a unui om delicat și distant de egoisme. Beneficiar al unei moșteniri, la Saint Petersburg prințul trece prin medii aristocratice, militare, funcționărești și jurnalistice și întâlnește oameni diferiți. Pe fondul unui conflict, disputat fiind de Aglaia, mezina Epancinilor, și de Nastasia Filippovna, dar părăsit de aceasta din urmă pentru Rogojin, prințul se îmbolnăvește din nou și este replasat în sanatoriu, în Elveția. Concluzia era că liberalismul se infirmă pe sine din momentul în care „liberalii noștri, după cum am avut prilejul să mă conving de nenumărate ori, nu îngăduie niciodată altuia să aibă păreri proprii și răspund imediat preopinentului lor cu injurii, dacă nu chiar cu argumente mai tari” (p. 311). Adepți zgomotoși ai libertății, devin repede intoleranți cu libertatea altuia! Sensul superior al vieții ce părea atins prin modernizare se destramă. Lipsindu-le un ideal, comportamentele „liberale” se umplu de vulgaritate și devin impostură.

Întrebarea care se pune în urma romanului Idiotul nu este oarecare. Cum se poate ajunge ca într-o comunitate, având libertăți și drepturi fundamentale și generalizate, să nu se reediteze aservirea altora, conflictele și degradarea? 

A fost salutară intuiția din „legea fundamentală (Das Grundgesetz)” din 1949 a Germaniei Federale, care, pe urmele altor constituții moderne, a plecat de la „demnitatea umană” ca principiu, spre a stabili libertățile, drepturile și valorile. Era clar că libertățile și drepturile, la origine și în continuare, stau pe temelia „demnității umane” – altfel, ajung să fie subțiate și trădate. Nu putem spune, însă, același lucru despre alte constituții, cum, din nefericire, este Constituția, dar adesea și  practica judiciară și politica de acum din România, care reduc „demnitatea umană” la cel mult o valoare printre altele și ajung la încălcarea ei organizată. „Protocoalele de cooperare” între justiție și serviciile secrete și, mai nou, „înțelegerile” pline de ilegalități ale unor nimeriți la guvernare, prin care cetățeni ai statului sunt împiedicați să acceadă democratic la decizii, sunt doar partea evidentă a desconsiderării „demnității umane”.

În fapt, este de recunoscut că libertățile și drepturile fundamentale stau pe un nivel mai adânc, care este cel al vieții omului în raport cu lumea. Pentru cine vrea onest o societate luminată este clar că pentru a garanta libertățile și drepturile fundamentale, atât de cruciale pentru viața umană, mai este nevoie de ceva. Însuși Vestul a generat curente care abordează viața umană luând proclamarea libertăților și drepturilor împreună cu grija pentru generalizarea lor. Linia care urcă din creștinism, nu numai prin cei mai mari teologi, ci și prin Montaigne și John Dewey, spre John Rawls și Habermas și zilele noastre,  este elocventă.

Cultura modernă a obișnuit oamenii cu idei precum libertatea personală, egalitatea și generalitatea aplicării lor, încât întoarcerea la stadii vechi ale conștiinței culturale nu mai este posibilă. Înapoi nu este îmbietor. Dar este de mers înainte cu curajul ducerii până la capăt a proiectului european, luând Vestul și Estul împreună, ca o Europă a respectului cetățeniei. În Europa, nu retragerea mai nouă în alianțe ale segregării, ci acest respect este soluția.

Tot mai mulți exponenți ai Vestului sunt de părere că nu se va asana viața din actuala Europă fără a întregi „catalogul libertăților și drepturilor” din constituțiile existente cu un „catalog al obligațiilor”. A spus-o cu cea mai acută conștiință nimeni altul decât teologul de cea mai mare anvergură care a fost Joseph Ratzinger. În fapt, o lume fără persoane responsabile nu este locuibilă. Însuși liberalismul clasic, din care se revendică acum destui oportuniști, este azi de trecut printr-o reflecție și este de complementat. Dar chiar extinzând „catalogul”, rămâne valabil imperativul preluării juridice a „demnității umane”, ca principiu al ordinii constituționale.

Desigur, fără a fi liber să spui „nu” sau „da” în situații concrete de participare la un protest, la adoptarea unei legi, la orice se decide, nu există libertăți și drepturi. Numai că doar din faptul că poți spune „nu” sau „da” nu rezultă că libertățile și drepturile se exercită. Spre a exista efectiv, libertățile și drepturile se cer alimentate mereu din ceea ce trăiesc oamenii, iar aceasta presupune răspundere. Fapte concrete fără reflecție devin oarbe, după cum reflecții fără schimbări rămân goale.

Abundă și azi rezolvări false ale libertăților și drepturilor. În unele state, în loc să se democratizeze, viața se reduce la exaltarea aranjamentelor cu orice mijloc și avem, ca efect, un neoliberalism gata de corupere. În loc să se apeleze la conștiințe și voințe, se vrea scientizarea și avem un tehnocratism rudimentar. În loc să se lucreze la cooperări, se înaintează spre scindarea lumii și avem noul sectarism ideologic. În loc de respectul suveranității, avem înaintarea cleptocrației. Nu mai discut corsetele puse libertății politice, în România actuală, de impostori care transformă „apartenența la Vest”, pe care nu o înțeleg și la care nu au contribuit, într-o demagogie de sezon.

Dostoievski are dreptate când spune că cel mai adânc nivel în care are de ancorat gândirea asupra societății este mai mult decât al individului, deși fără individ și comunitate nu au cum să existe valori, mai mult decât al cetățeanului, deși cu cetățeanul începe construcția instituțională. Cel mai adânc nivel pentru gândire este cel al ființei umane, al individului și cetățeanului  care se exprimă liber în comunitate. Nevoile, sensibilitatea la suferință, relațiile, cugetarea, folosirea limbii sunt unitatea care, într-un fel, distinge omul de alte ființe. Cea în care această unitate se exprimă este opinia proprie în viața comunității.

Să ne amintim că James Madison, cunoscutul părinte fondator al Statelor Unite ale Americii, spunea că dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar fi nevoie de stat, legi, demnitari. Potrivit lui Dostoievski, dacă oamenii ar fi creștini, regimurile și discuția despre ele ar deveni superflue. Nu este nicidecum vreo provocare la mers înapoi în istorie în aceste remarci. La celebrul romancier, se pun de fapt probleme rezultate din două fenomene: degradarea înțelegerii libertății cu care a început societatea modernă și mercantilizarea relațiilor oamenilor până la limita dezumanizării. Nicio minte normal înzestrată de astăzi nu contestă că aceste probleme sunt.

Alegerile libere nu creează handicapuri societății, cum credeau conservatorii de altădată. Alegerile libere nu periclitează democrația, cum cred „liberalii” care astăzi vor să limiteze libertățile concurenților ce-i depășesc profesional, civic, moral. După cum o democrație nu rezistă doar cu „alegeri libere”, pe care liberali de carton le și malformează ușor, cum a observat deja John Dewey – până la urmă, ea devine un soi de autoritarism.

Nici Dostoievski nu a cedat naivității de a desconsidera alegerile libere ca mecanism de stabilire a decidenților.  La drept vorbind, el cheamă la mers înainte sub cel puțin trei aspecte. Primul este ancorarea libertăților și drepturilor în opera lui Dumnezeu în lume pentru a le scoate din dependența de subiecți ai istoriei, inevitabil de circumstanță. Al doilea este recunoașterea plenitudinii valorilor, considerându-le valori ale ființei umane, pentru a evita formalizările în favoarea cuiva. Al treilea este asumarea culturală a sancționării divine a gestiunii libertăților și drepturilor. Departe de utopism, romancierul a pledat, la rândul său, pentru a se face din libertăți și drepturi realități curente ale vieții. Nu alternativa la Vest, ci complementarea Vestului era concepția sa.

Vestul are mereu resurse lăuntrice de relansare. Cei mai mari teologi au arătat că „libertatea ca atare nu este perfecționabilă”, dar „lărgirea desăvârșitoare a imaginii omului în creștinism este corelativă cu lărgirea desăvârșitoare a imaginii sale despre Dumnezeu...” (Hans Urs von Balthasar, A fi creștin astăzi, Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuș, 2003, p. 70, 72). Deocamdată, însă, în unele țări, chiar creștinismul a fost luat sub control de către politică, în loc să-i insufle acesteia o schimbare în bine. De aceea, „un om căruia i se iau toate greutățile și care este răpit într-un ținut al laptelui și mierii visurilor sale, își pierde autenticitatea, se pierde pe sine.” Doar asumând învățătura patimilor, omul poate ajunge la sine. „Numai așa, în această acceptare, omul devine liber.  Toate ofertele care promit o mântuire mai ieftină vor eșua și se vor dovedi a fi înșelătoare. Speranța creștinismului, șansa credinței, se bazează în cele din urmă pe faptul că spune adevărul” (Joseph Ratzinger, De ce sunt încă în Biserică, același volum, p, 116-117). Aș adăuga că, dacă acest adevăr rămâne doar al credinței, nu va fi destul. Ora este a inițiativelor juridice și politice.

Una dintre analizele recente ale situației Europei, operată chiar în coordonatele mentalității dominante (Europa – wo bist du? Unterwegs in einem aufgewühlten Kontinent, DTV, München, 2022), a tânărului Alex Rühle, evidențiază un bilanț ce pune pe gânduri. Analiza pleacă de la o modalitate în sine valoroasă de a reda ceea ce se petrece: să călătorești în ținuturile europene, să vezi, să discuți cu cei care trăiesc la fața locului. În fața „comunității de valori (Wertegemeinschaft)”, care se proclamă Uniunea Europeană, întrebarea pe care autorul o pune este: Se simt europenii pe picior de egalitate? Teza sa este aceea că „în Europa suntem acum <o comunitate a angoasei (wir sind eine Angstgemeischaft)>” (p. 12) – o comunitate înfricoșată că cineva vrea să ne ocupe. Tânărul, altfel adept formal al actualei Comisii Europene, face observații demne de menționat. Între ele, că „țările Europei de Est nu au devenit niciodată parteneri la fel de legitimi; după prăbușirea economiilor lor șubrede și vânzarea totală a ultimelor structuri către firmele occidentale, ele sunt mai degrabă regiuni furnizoare de forță de muncă – ceea ce le epuizează complet atât din punct de vedere demografic, cât și intelectual” (p. 40). Astfel, pe continent este prea puțină „comunitate a valorilor”.

Este limpede că problema recunoașterii Estului nu doar ca parte, ci și ca sursă de interogații, de constatări, de soluții și de vederi este politică, înainte de toate. Când vorbim de Est, nu avem deloc în vedere acel Est care, în unele țări, respinge azi alternanța la putere, precum o făcea în anii cincizeci. Nici de acela care practică segregarea politică a celor de altă părere, după ce ștampilează ca „extremiști” concetățeni mai pregătiți și mai devotați, sau care anulează alegeri ori crede că după o „victorie în alegeri” se poate comite orice. Nu este vorba nici de acel Est în care se cultivă clișee ale „pro-europenismului” și, mai nou, ale „pro-occidentalismului” tocmai de către incapabili care falsifică diplome și întrețin sărăcia și corupția.

Numai o deschidere politică face din Est nu doar parte, ci și sursă a Europei. Această deschidere, în prelungirea năzuitei deschideri religioase, este necesară în Est, dar acum și în Vest. Cooperarea, dialogul continuu înăuntrul fiecărei țări și între Vest și Est compun soluția. 

 Două adevăruri se impun pe nesimțite. Ceea ce este astăzi greșit în Europa în care trăim se datorează tot mai mult închiderii orizonturilor, corupției și cleptocrației din instituții. Nu există o sursă solitară a atuurilor și dificultăților Europei, dar pierdem toți dacă nu instaurăm, în locul nefericitelor tentații de scindare, o nouă relație Est-Vest.

Nu mai putem schimba istoria, dar putem să o scriem echitabil și mai ales să construim altceva. Și în Europa, intrată în noua ei criză, schimbarea politică, ca prefață a unei vaste schimbări culturale și instituționale, a devenit deviza realistă. (Din volumul Andrei Marga, Înaintarea rațiunii, în curs de publicare)

http://www.andreimarga.eu