Andrei Marga: De la „politica închisă” la libertăți
În pofida eșecurilor și tragediilor, rămân posibile „societăți deschise” – deschiderea însemnând proliferarea de individualități care-și asumă libertatea, inovează și creează înăuntrul și dincolo de orizontul societății existente. Sunt individualități motivate de valori, începând cu libertatea de conștiință și continuând cu alte libertăți. În orice caz, așa vedea lucrurile Henry Bergson (Les deux sources de la morale et de la religion , 1934), care a conceput „societatea deschisă” și a lansat deviza.
Azi se pune tot mai acut întrebarea: cum se face că „societatea deschisă”, îmbrățișată ca ideal după 1990 în Europa, nu numai că s-a „închis” în ultimii ani, dar interzice libertăți și îi etichetează în fel și chip pe cei de altă părere? Cum de indivizi mediocri profesional, cultural și moral, ajung să decidă azi soarta celorlalți? De unde recăderea sub „administrații” corupte, fixe în inepții?
Răspunsul meu este că acestea țin de răspândirea pe care a căpătat-o o concepție eronată asupra vieții și istoriei – care nu este alta decât cea a lui Karl Popper – și acțiunea unui aparat propagandistic și de servicii secrete. Rareori în istoria recentă a fost o asemenea mobilizare de forțe pentru o idee convenabilă unui grup! Foarte mulți oamenii au sentimentul că „lumea a luat-o razna”. Sunt de părere că lumea este ca totdeauna, adică „plastică”, dar ideea îmbrățișată astăzi orbește este întreținută de forțe malefice, care amplifică eroarea inițială. Ca fapt de istorie, din reducția „socialismului răsăritean”, după care „modul de producție” ar fi motorul societății, s-a derivat anihilarea libertăților. Azi, din reducția după care „competiția” este totul, se derivă o nouă ediție a anihilării. Determinismul este la fel de simplist și are aceleași efecte.
Nu reiau ceea ce am scris în alt loc relativ la opera lui Karl Popper (Filosofia prezentului, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, pp. 415-434). Pun însă în relief erorile filosofiei sale a istoriei, căci ele costă enorm.
Cu celebrul său opus Logica cercetării (1934), Karl Popper a dobândit greutate în epistemologie. Teoria sa a „falsificării” ca metodă de a stabili semnificația propozițiilor științelor a marginalizat teoria „verificării” a empirismului, care, evident, era depășit în era științelor ce se construiau începând cu asumpții conceptuale, de la teoria relativității, la lingvistica generativă. Karl Popper a preluat însă ideea de „societate deschisă” și a simplificat-o, înăuntrul unei filosofii a istoriei pentru care nu avea pregătire. În cartea sa Societatea deschisă și inamicii săi (1945), mult prizată de oportuniștii epocii, se observă la tot pasul erorile. Cum scrie Henning Ottman, cunoscătorul incontestabil al politicilor moderne (Geschichte des politischen Denkens, J. B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012, Band 4/2), cartea lui Karl Popper este o „catastrofă hermeneutică” (p. 137). Mă limitez aici să observ că sumara cultură în lărgime l-a dus pe Karl Popper la a-l confunda pe Hegel cu un inamic al libertății, lucrurile stând, în fapt, complet invers. „A trăi și a gândi ca om liber” era deviza celui mai mare filosof al modernității, care a și făcut din libertatea umană miezul viziunii sale (vezi mai nou Klaus Vieweg, Hegel. Der Philosoph der Freiheit, C. H. Beck, Munchen, 2019). Nimeni nu l-a întrecut aici pe Hegel.
Simplificarea tipică lui Karl Popper a constat în reducerea „deschiderii” societății la organizarea de alegeri libere. Neoliberalismul din zilele noastre a dus apoi această simplificare la consecințe care pun în pericol democrația. Joe Biden a întruchipat pericolul după ce, în locul profundului gânditor al „democrației ca formă de viață”, John Dewey, l-a aplicat pe Karl Popper în politica internațională. Pe aceasta a desfigurat-o și apoi a vrut să o controleze. Iar neoliberalismul, cu cât este mai vulgar – cum se observă ușor și în România actuală, liberalitatea fiind aici confundată de mulți cu o elementară descurcare personală – cu atât antrenează acest pericol.
Desigur, niciun om rațional nu se îndoiește astăzi de importanța vitală a alegerilor libere. Se știe prea bine că acestea sunt esențiale într-un stat bine organizat. Nu există funcționalitate democratică și cu randament a statului fără alegeri libere.
Numai că alegerile, oricât de „libere”, nu înseamnă automat libertatea de conștiință a cetățenilor și alte libertăți umane. Nici nu le aduc direct cu sine. În fapt, libertatea de conștiință și alte libertăți există sau nu există. Dovada este categorică: alegerile libere pot fi, și din nefericire sunt, manipulate, fraudate, falsificate, anulate – toate acestea în defavoarea libertății de conștiință și a celorlalte libertăți umane.
„Democrație” împotriva alternativei democratice
Ceea ce se petrece în zilele noastre, chiar și în țări ale Europei cu constituții care proclamă alegeri libere, este, într-adevăr, decepționant – înainte de orice, în raport cu tradiția europeană a libertăților și cu tradiția republicană a Americii. Libertatea cuvântului este oprită sau cel puțin descurajată în democrații de tradiție, încât a trebuit intervenția vicepreședintelui Statelor Unite ale Americii și a unor gânditori de pe ambele maluri ale Atlanticului să atragă atenția asupra situației. Proliferează pe continent fapte care distrug democrația. După schimbările din jurul lui 1990, nu s-a mai elaborat noul tablou al societăților, dar se stigmatizează ca „extremiști”, „neocomuniști”, „iliberali”, „proruși”, „prochinezi”, „extremiști de dreapta”, personalități, partide, curente pentru că exprimă democratic opinii alternative. Se închid ochii față de nazismul semnalat de presa internațională în țări din Răsărit, dar se practică segregări, ca „neonaziști”, „legionari”, în parlamente alese și se caută izolarea de partide. Se încearcă interzicerea de partide care stau pe bazele constituției democratice. Se intervine în alegeri din alte țări, deși se știe că democrația nu este posibilă fără suveranitate. Se recurge la înarmarea Europei pentru a perpetua în funcții decidenți eșuați. Se împovărează viața de fiecare zi a cetățenilor pentru a prelungi un „sistem” nefast.
Deocamdată, servicii secrete presează să fie etichetate ca „extremiste de dreapta” partide care propun schimbări indispensabile, cerute legitim de cetățeni, pentru a fi apoi interzise. Salvarea este că în acele țări mai este justiție, încât să ia în seamă ceea ce spunea deunăzi ministrul de interne al Germaniei: faptul că cineva, oricine ar fi, își etichetează ca „extremist” rivalul nu-i temei de interdicție!
Oricum, ceea ce s-a petrecut în România iese din democrație. Noua miliție reține cetățeni pentru că au altă opinie politică; o mână de juriști de calificare îndoielnică încalcă Constituția și anulează alegeri, căci acestea au dat câștigători nefavorabili lor; se amenință cetățeni că își pierd joburile dacă nu votează candidatul „oficial”; acum, un alt „președinte” crede că este mai autoritate decât parlamentul și împinge, în război, cu inconștiență, o țară sărăcită de decizii proaste.
În condițiile în care nu există astăzi vreun „extremism”, ca cel al anilor treizeci, și nici vreo mișcare de ieșire din Europa unită, decidenți și propagandiști care nu au făcut ceva pentru democrație și nici pentru europenizare, caută să-și prelungească parvenirea bătându-se cu pumnul în piept cu „proeuropenismul” și alarmând naivii cu „pericole”. Ei îndreaptă statul de drept democratic contra cetățenilor.
S-a și creat în ultimele decenii, în România, dar, pe cât se pare, și în alte locuri, un „sistem” pe care cetățenii îl acuză. Cum se observă tot mai clar, „sistemul” este o asociere tacită de persoane necompetitive prin performanțe, din varii domenii (partide, instituții, servicii secrete, universități, presă etc.), vorace să pună mâna pe resurse – inși încrâncenați, care speculează regulile și sacrifică interesul public.
Ascensiunea „politicii închise”
A devenit evidență că și în democrații apar decidenți care recurg la abuzuri, că acestea duc la „politici închise” – închise față de conștiința și voința cetățenilor, surclasate de birocrație, și față de nevoia ineluctabilă a schimbărilor. Iar „politici închise” dau, în societățile modernității târzii, în care politica este subsistemul conducător de evoluție, „societăți închise”. În zilele noastre se petrece astfel cea mai mare distrugere de libertăți din anii nouăzeci încoace.
Devine astfel tot mai clar că tema libertăților trebuie reasumată. Ea se cere eliberată de simplificarea popperiană și de cele ce i-au urmat, iar libertatea se cere asumată până la capăt, ca libertate umană (detaliat în A. Marga, Vocația gândirii. Profilul epocii actuale, Rao, București, 2025). Tocmai pentru a avea „societate deschisă” fără limitele puse de vreun regim sau guvern, este imperativă revenirea la tematizarea libertății și a celorlalte valori plecând nu de la contexte, ci de la ființa umană.
Pentru a face intuitivă pledoaria mea, să ne amintim o istorie recentă care încape în biografia unei generații. Odată cu cotitura istorică din Europa Centrală și Răsăriteană din anii optzeci-nouăzeci, de la „socialismul răsăritean”, la societatea bazată pe libertățile și drepturile omului și cetățeanului, s-a trecut la critica legitimă a îngrădirilor din regimul anterior, în numele prevederilor înscrise în constituțiile moderne. Modelarea au oferit-o legile fundamentale americană, franceză, germană. Constituțiile adoptate din anii optzeci încoace, au consacrat libertățile și drepturile inalienabile.
Dar, cum se poate observa în practica judiciară, nu toate administrațiile respectă „demnitatea umană”, care este fundamentul libertăților și drepturilor umane în Constituția Statelor Unite, constituția franceză și legea fundamentală a Germaniei federale. Unele țări, România, de pildă, nici nu au prevăzut acest fundament în Constituție, „demnitatea umană” fiind redusă de la statutul de „principiu”, la cel de „valoare” între altele.
Lacuna nu ar fi intrat în atenție dacă nu s-ar fi ajuns ca libertățile și drepturile fundamentale să fie încălcate flagrant de autorități. Folosirea campaniei „anticorupție” din România pentru lovirea rivalilor politici, campania aberantă ce a urmat anulării alegerilor din 2024, urmărirea contracandidaților cu justiția sub Joe Biden sau, și mai nou, agățarea cu „justiția” a competitorilor de succes în unele țări, pun pe gânduri.
La sfârșitul anilor optzeci, după răsturnarea regimurilor comuniste, s-a promovat o politică deschisă, care, prin liberalitate naturală, a atras oamenii și a triumfat. Reformele cereau pricepere, iar reformatorii veneau dintre cei care cunoșteau funcționarea sistemelor sociale. Așa s-au făcut reforme.
Dar, de la ieșirea de pe scenă a primelor generații de reformatori, reformele au stagnat sau au dat înapoi. S-a mai trăit și se trăiește și azi din acele reforme. Un „președinte” recent al României, detestat pentru nepregătirea, meschinăriile și abuzurile sale, revendica creșterea PIB-ului, deși aceasta avea cu totul alte surse. Noii decidenți nu au fost capabili nici măcar să ducă la capăt vreo reformă a anilor nouăzeci, de cum să conceapă reforme. Sub ei, societățile nu au înaintat pe linia libertăților, emancipării și bunăstării, ci au dat mai curând înapoi.
Noua distrugere de libertăți
După ce au adâncit inegalitățile, au sporit sărăcia și au mărit dificultățile vieții cotidiene, decidenții de acum nu mai recunosc libertățile și drepturile inalienabile înscrise în constituții. Ei nu mai respectă libertatea de conștiință în care Henry Bergson, dar și democrații își puneau speranțele. Ei apără mai degrabă coterii, nu democrație, nu valori europene, nu Europa și sunt gata de falsificări.
S-a ajuns la situația analoagă celei din anii cincizeci. Atunci, unii făceau carieră acuzându-i pe cei din trecut că ar fi cu „regimul burghezo-moșieresc”. Acum, unii fac carieră acuzându-i pe cei care vor să scape de administrații anacronice de astăzi. Ca și atunci, indivizi inculți, puși pe căpătuială, vor să dea tonul. Atunci, „imperialismul” era socotit vinovat de orice, reluându-se teza lui Lenin despre cât de rău este imperialismul. Acum, „autoritarismul” este vinovat de orice, împrăștiindu-se teza lui Karl Popper – Biden – von der Leyen. Atunci, oamenii erau luați la rost că tolerează dușmanii comunismului, acum sunt luați la rost că nu iau în seamă „pericolul suveranist”. Teze și optici funciar sectare!
Sub presiunea realității, atunci a trebuit recunoscut că nu teze de propagandă sunt importante, cât rezolvări concrete. Acum se vorbește de „autoritarismul” din alte țări, dar neo-feudalismul înflorește acasă la vorbitori. Se vorbește de libertăți, dar creativitatea în țări stigmatizate este în forme neașteptate. Unii pretind că reprezintă „valori europene”, dar nu sunt decât profitori, iar naziști dovediți le sunt asociații. După anii cincizeci, în pofida propagandei, a trebuit recunoscut că este nevoie de relații profitabile cu țările „imperialiste”. Acum, sub presiunea realităților, tot mai mulți recunosc că pierde cine nu are relații cu țări atacate propagandistic.
Revenirea la libertatea umană
Se înțelege deocamdată anevoie că cetățenii au libertăți și drepturi de neatins, iar țările se cuvine să fie suverane. Unde este manifestă, suveranitatea este sub asaltul încercării de strivire a mugurilor libertății oamenilor. Se dă credit unor „lideri” care nu-și conving cu realizări propriile popoare, dar caută justificare diabolizând imaginea altora. Se pleacă de la o sumara linie menționată și se caută țapul ispășitor.
În definitiv, de ce să nu facem să prevaleze valorile „deschiderii” europene? De ce trebuie otrăvită atmosfera cu propagandă amplă pentru interese de coterie? De ce să decidă inși fără valoare doar pentru că cineva i-a trecut prin „alegeri” trucate? De ce, vorba lui Liviu Rebreanu, să nu rezolvăm din timp disputele, spre a evita folosirea lor de către impostori?
Obiecțiile la adresa declinului angajat în Europa de linia Karl Popper – Joe Biden – Ursula von der Leyen nu sunt doar politice. Fapt este că sunt tot mai mulți oameni, unii chiar atașați status quo-ului, nemulțumiți că totul se degradează. Și la noi, în critica literară – care este indiciu al libertății de gândire și al creativității – până și aceia fideli funestei linii recunosc că nu se mai repetă nici măcar opere și personalități ale anilor 1990. În alte domenii, s-a instalat aceeași secetă.
Cauza este azi sesizabilă. Este vorba de câteva confuzii principiale, destul de subtile, dar eficace și tenace, tipice popperismului.
Popperismul reduce democrația la procedură și nu mai ia în seamă faptul că democrația înseamnă exprimarea liberă a individualităților. Libertatea umană o reduce la alegeri libere și nu mai ia în seamă faptul că ea este a fiecărui individ. Viața oamenilor o face dependentă de entități („reprezentanți”, servicii secrete, etc.) scăpate de sub control. Nu mai ia în seamă faptul că această viață este umană cât timp depinde de conștiința și voința fiecăruia.
Este timpul să se denunțe evidentele erori ale popperismului și ale purtătorilor săi. Știm bine că democrația este și procedură. Știm și că libertățile și drepturile încep cu libertatea de conștiință. Știm că stat matur este acolo unde cetățenii controlează deciziile. În fapt, cu libertatea de conștiință, cu libertatea cuvântului, cu libertatea de a alege și de a fi ales a cetățeanului începe restul libertăților și drepturilor.
Nu este concepție mai profundă asupra societății, istoriei, ființelor și ființării umane decât cea care ia omul în întregime. De aceea, mi-am asumat elaborarea unei viziuni alternative la confuziile amintite, în termenii unei filosofii înnoite. Am propus un nou concept al omului (Noul concept al omului, 2009), care presupune, în esență, doi pași: trecerea de la „natura umană”, la „acțiunile prin care ființa devine om” – acestea fiind munca, interacțiunea, comunicarea, reflexivitatea, și completarea listei acțiunilor ce țin de reproducerea fizică a vieții, integrarea în societate și funcționalitatea acesteia cu „acțiunea de raportare la absolut”.
Argumentul meu, care reiterează o tradiție cvasi uitată în ultimele decenii, este acela că ființa umană nu poate evita topirea în realitățile vieții ei – cum se petrec lucrurile acum sub neoliberalism – fără „raportare la absolut”. Este vorba, mai precis, de „absolutul propriei vieți (ființări)” și de „absolut ca justiție”. Am în vedere, firește, justiția care, fiind la propriu, este mai presus de „președinți” inculți și abuzivi, de procurori și judecători deveniți instrumente, de „curți constituționale” străine de drept, de guverne și de regimuri anacronice.
Dreptatea este o valoare prea importantă în viața oricărui om ca să fie lăsată în seama propagandei de ieri și de azi. Din nenumărate rațiuni se poate spune că însăși justiția resimte azi nevoia unei „revoluții” care să o readucă la normal (detaliat în A. Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020, pp. 19-20) sub cel puțin cinci aspecte: legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva; proceduri capabile să promoveze dreptul, nu să-l siluiască; instituții decolonizate prin trecerea numirii magistraților din mâinile unor persoane în competența unei autorități publice; sincronizarea pregătirii juriștilor; asumarea adevărului că independența justiției nu rezultă doar din educație, ci dintr-o organizare instituțională. Fără această „revoluție”, justiția este doar trădată din nou.
Reafirm acest concept al absolutului – al absolutului vieții fiecărui om și al absolutului justiției. Îl reafirm căci este premisa ieșirii din confundarea vieții oamenilor cu ceea ține de relațiile de putere, de comercializare, de relativizare, care a umplut deja societăți europene de azi. (Din Andrei Marga, Filosofia pragmatismului reflexiv, în curs de publicare)
Citiţi şi:
- Andrei Marga: Destinul libertății și al democrației
- Andrei Marga: De unde vine „statul paralel”? În România, „statul paralel” a rezultat în ultimele două decenii din carențe de pregătire a decidenților
- Andrei Marga: Sorosismul – premise și politici
- Andrei Marga: Sorosismul ca politică
- Andrei Marga: Inginerii – tehnice, sociale, ideologice
Comentarii
Motto:
„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale, supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică orice ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”
( Mihai Eminescu - "Timpul", 6 decembrie 1882)
Orice asemănare cu situatia actuală din România nu-i deloc întâmplătoare. Luceafărul poeziei românești Mihai Eminescu s-a remarcat si prin activitatea sa jurnalistică. După cum se stie, Eminescu a activat ca ziarist în primul rând la ziarul „Timpul”, organ al Partidului Conservator în perioada 1877 şi 1883, iar între 1880-1881 a fost şi redactor-şef al publicației.
Iată un fragment dintr-un articol intitulat publicat de Eminescu în ziarul Timpul din decembrie, 1877 care se potriveşte perfect situaţiei din România de astăzi: „Nu înțelegea nimenea atunci la noi, și abia acum au început să înțeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, și nu legile. Nu înțelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăția unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă.
Banul „reprezentează“ numai munca, nu este ea însăși, și, aducând bani mulți cu ciubărul într-o țară în care munca lipsește, vei ajunge să plătești o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, și-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă țările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce câștigă 10 și cheltuiește 11 și cel ce câștigă 2 și cheltuiește 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac. Apoi se mai răspândise încă o părere greșită, care era, ba mai este încă aproape generală, că țara noastră e cumplit de bogată și că poți cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti.”
La sfârsitul anului 2024 România a ajuns la cel mai mare deficit bugetar fapt pentru care țara noastră a primit semnale negative cu privire la degradarea ratingului suveran. Astfel, agențiile Fitch Ratings și S&P Global Ratings au avut deja, o perspectiva de la „stabilă” la „negativă” în martie 2025, plasând România, la un pas de ratingul „junk”. Agenția Fitch Ratings va face o reevaluare a ratingului la jumătatea lunii august.
Cu atât mai mult, noul guvern trebuie să vină cu un program de guvernare coerent privind reducerea deficitelor record și stabilizarea datoriei publice, printr-un pachet de măsuri după cum urmează:
-stoparea evaziunii fiscale;
-reducerea și să eficientizarea cheltuielilor statului;
-guvernanță și management profesionist la companiile de stat;
-simplificarea accesării fondurilor europene;
-reducerea birocrației prin digitalizare;
-legea salarizării în sistemul public si reforma sistemului de angajări la stat ;
-reforma sistemului electoral;
-reforma administrativ-teritorială .
Un rol esential in echilibrarea deficitului bugetar joacă absorbtia fondurilor europene. România are la dispoziție aproximativ 80 de miliarde de euro aflate la dispozitia României provenind din două categorii de fonduri europene și anume :
-PNRR cu circa 30 de miliarde din care jumatate nerambursabili, iar jumatate imprumuturi cu dobândă mică si cu scadentă în 2026;
-Politica de Coeziune 2021-2027 cu 45,1 miliarde de euro, dintre care 31,5 miliarde de euro alocare europeană și 13,6 miliarde euro cofinantare din contribuție națională și cu scadentă în 2029 .
Uniunea Europeană a creat un sistem de clasificare comun al unităților teritoriale din țările membre denumit NUTS (Nomenclature of territorial units for statistics), având drept scop realizarea de analize socioeconomice în cadrul regiunilor, cât și pentru încadrarea intervențiilor în contextul politicii de coeziune a UE.
Nivelul NUTS căruia îi aparține o unitate administrativă este stabilit pe baza numărului de locuitori si anume:
-NUTS 1: Minim 3 milioane; Maxim 7 milioane;
-NUTS 2: Minim 800.000 ; Maxim 3 milioane, echivalent cu regiunile de dezvoltare ;
-NUTS 3: Minim 150.000 ; Maxim 800.000, echivalent cu actualele județe de la noi ;
România este singura ţară din Uniunea Europeană care nu a făcut reforma administrativ-teritorială . Noi încă ne conducem după legi comuniste din 1968, adică centralism democratic-socialist, în plin capitalism democratic-european. Ori acest centralism este o frână a dezvoltării economice. Prin reorganizarea administrativ-teritorială s-ar desfiinţa foarte multe structuri inutile populate cu tot felul de nepotisme. Un alt avantaj este decimentarea reţelelor clientelare construite in timp de peste 50 de ani. Dacă s-ar sparge astfel de strcturi, s-ar crea şansa ca România să renască administrativ ca ţară.
Chiar si la atragerea de fonduri europene au existat sincope deoarece România nu a fost in stare sa facă o reforma administrativ- teritoriala compatibilă cu structurile europene. Din această cauză diferențele economice dintre județe sunt imense, iar birocrația omoară multe proiecte în fașă, desi dispune de un aparat administrativ supradimensionat, dar fără ca acesta să facă nimic. De aceea, trebuie recurs la o restructurare a acestor unități administrativ- teritoriale pentru ca structurile respective să fie compatibile cu cele europene, să devină funcționale si eficiente economic, deoarece in prezent cele mai multe dintre judete sunt adevărate feude pentru baronii locali. Trebuie in sfârsit să fie realizată regionalizarea, dar nu formal asa cum o avem acum, cu ADR-uri (Agentii de Dezvoltere Regională) ca organizații nonguvernamentale, ci cu regiuni administrative funcționale, cu forță juridică, adică să poți merge direct la Bruxelles să depui proiecte pe bani europeni fără să mai fi nevoit să treci prin București.
Asadar, Uniunea Europeană nu recunoaste caracterul de regiune decât dacă ai minimum 800.000 de locuitori, iar in România nici un judet nu indeplineste acest criteriu. Dacă nu ai 800.000 de locuitori nu esti considerat regiune si deci nu poti sa depui direct proiecte pentru accesarea de fonduri europene, nefiind eligibil. Din această cauză România pierde multi bani europeni fiindcă totul depinde de guvernul de la Bucuresti unde lucrurile se miscă foarte greu.
Prin urmare, schimbarea nu mai suportă amânare, iar reforma administrativ-teritorială este o necesitate si aceasta se poate face foarte simplu fără modificarea constitutiei , printr-o lege organică in care să fie prevăzută comasarea mai multor judete in structuri administative mai mari. Această comasare contribuie la reducerea numărului de judete si păstrarea denumirii de „judet” prevăzută in actuala constitutie. Este modelul Poloniei care a făcut regionalizarea in 1999 prin comasarea celor 49 de voievodate existente (similare cu judetele de la noi) in 16 mari voievodate pentru a corespunde cerintelor Uniunii Europene.
Prin reducerea numărului de judete s-ar reduce automat si numărul de prefecturi si institutii deconcentrate care in prezent sunt răspândite în cele 40 de judete si în municipiul București.
De asemenea, in România sunt 2862 de comune din care 2.390 au sub 5.000 de locuitori, 891 n-au nici măcar 2.000 de oameni. Avem 216 orașe din care 117 au sub zece mii de cetățeni. Au însă aparate birocratice stufoase care le conduc, în mai toate cazurile cu ajutor de la stat. 2.593 de localități au beneficiat de fonduri din bugetul statului pentru a putea să funcționeze. Și așa se întâmplă în fiecare an.
Si aici e nevoie de o comasare a satelor astfel încât să rezulte comune cu minimum 5000 de locuitori capabile să-si asigure cheltuielile de functionare din bugete proprii.
In concluzie, e nevoie de o reformă administrativ-teritorială care să asigure dezvoltarea economico- socială a țării pe o bază sustenabilă.
Există depus la parlament un proiect de reorganizare administrativ-teritorială a României pe structura regiunilor de dezvoltare:
(Vezi: https://cdn.g4media.ro/wp-content/uploads/2024/10/Proiect-USR-Reorganiza...)
Noul guvern ar trebui să-si asume răspunderea pe reforma administrativ-teritorială care să ducă la reducerea risipei banului public in domeniul bugetar si abia pe urmă să apeleze la cresterea fiscalitătii in mediul privat.
P.S. Astăzi, 15 iunie, 2025 se împlinesc 136 de ani de la trecerea în eternitate a poetului național Mihai Eminescu.
Adaugă comentariu nou