Pelerinajul durerii

In memoriam Fericiților Episcopi, Traian Valeriu Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, căzuți în moarte în închisoarea din Sighet.

,,Preoți cu crucea-n mână” (Andrei Mureșanu),

în urma lor șirul lung al credincioșilor,

cu mers de șerpuire rebreniană,

pe străzile Sighetului,

plecând din locul,

în care au căzut în moarte,

Episcopii Traian Valeriu Frențiu (1952), Ioan Suciu (1953) și Tit Liviu Chinezu (1955),

(Închisoarea din Sighet, ,,Gura ursului” (Tatiana Niculescu),

acum Memorialul Victimelor Comunismului

și al Rezistenței),

spre Cimitirul Săracilor,

(,,Necropola celor fără de mormânt”).

Astăzi, 9 mai 2026,

ușile celulelor în care,

cei pomeniți au fost zăbreliți,

s-au deschis singure,

împinse de ultimul suspin,

păstrat ca într-un ierbar al sfârșitului,

al celor trei, din spatele lor.

Pe scările reci,

a răsunat din nou, ca un gong al morții,

zgomotul provocat, de căderea capetelor Episcopilor,

pe ,,rafturile” de piatră ale scărilor,

de trupurile lor împachetate în saci

și târâte de gardieni.

Pelerinii durerii au parcurs ,,Calea Crucii”,

pe care odinioară căruța închisorii,

ca un poștalion al morții,

o străbătea în taină,

pe sub trena neagră a nopții,

cu trupurile Episcopilor Martiri,

 din care viața a devenit zbor de rândunică spre înalt.

Doar Tisa, de pe partea dreaptă,

își urma și atunci drumul de apă,

paralel cu dricul închisorii,

cu bocetul ei lichid.

Acum ea îi călăuzește pe pelerini spre

,,cimitirul părăsit” o vreme,

unde ,,copitele cailor scoteau la vedere

cranii de oameni necunoscuți.”

Acolo dorm cei trei Fericiți,

fără a li se fi identificat urmele lor omenești.

Doar iarba și o ,,hartă” a României, din brazi,

câteva troițe și o cruce-cenotaf,

le păzesc eminescian veșnicia.

Pelerinii durerii varsă o lacrimă

pentru Episcopii lor,

pentru toți morții aruncați în gura de lut a uitării.

Pentru somnul lin al tuturor

s-a zidit Sanctuarul Martirilor și Mărturisitorilor

Români din Secolul XX,

loc de rugăciune și de reculegere,

de reîmprospătare a memoriei.

Pelerinii durerii îngenunchează

și se roagă adânc pentru odihna Episcopilor Martiri,

deși ,,niciodată n-au știut/În ce pământ le doarme mortul.”

(G. Coșbuc - ,,Ex ossibus ultor”).

Fosta închisoare din Sighet (,,grajdul bivolilor” - Iuliu Hossu)

și noul Sanctuar au devenit

brațele unor vase comunicante

prin care trec pelerinii durerii,

din moarte spre viață și neuitare.

                            Ion Radu Zăgreanu