O altă povestire despre Episcopul Iuliu Hossu

,,Textul meu despre Iuliu Hossu este unul literar, de ficțiune, chiar dacă am apelat la surse documentare (memorii, cronici, fotografii de arhivă etc.)”

 (Ruxandra Cesereanu)

În capitolul ,,Precizări”, din volumul ,,Ieșirea” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2025), profesoara Ruxandra Cesereanu, de la Facultatea de Litere din Cluj (poetă, prozatoare eseistă, autoare a numeroase studii), explică geneza povestirii sale ,,Ieșirea”, având ca personaj principal, pe Episcopul Iuliu Hossu, ,,o figură- cheie a istoriei României în secolul XX... o personalitate care a avut impact major asupra familiei mele.”

Bunicul dânsei dinspre tată, preotul greco-catolic Vasile Cesereanu, a fost hirotonit preot în 1926, de către Episcopul Iuliu Hossu. După 1948, el a fost închis la Gherla, Cluj, Bistrița, Aiud, Jilava, Văcărești, aproape șase ani. A plecat în exil la Roma (1978-1984), unde a și murit. Episcopul Iuliu Hossu, după cum mărturisește prozatoarea, a devenit pentru bunicul ei, ,,un prilej de mângâiere sufletească și de rezistență statornică în fața persecuțiilor.” Această ,,iubire” a bunicului său pentru Episcopul Iuliu Hossu, s-a transmis și nepoatei sale, devenind și pentru ea ,,un maestru spiritual”.

Imboldul determinant pentru scrierea acestei povestiri a venit de la regretatul Episcop Florentin Crihălmeanu, prin împărtășirea unor puncte de vedere comune despre ,,Memoriile (Credința noastă este viața noastră)”,  Cardinalului Iuliu Hossu.

Ambii le consideră ,,o liturghie continuă”, ,,o scrisoare pastorală testamentară.” Episcopului Florentin Crihălmeanu, autoarea îi datorează ,,viziunea destrupării Episcopului Iuliu Hossu, în închisoare, pentru a face vizitații în eparhia sa, de sărbători.”

Pelerinajul prin intermediul ,,pastorației” mentale și sufletești din detenție, a constituit ,,o fortificare a credinței, dar și un uriaș exercițiu ascetic,”. Revizitarea mentală a Eparhiei sale a însemnat o ,,regenerare spirituală,”.

,,Antecedentele” acestei viziuni a ,,extragerii”              Episcopului, ,,din trupul său pământesc, călătorind să-și viziteze spiritual credincioșii.”,  le aflăm (după mărturisirea sa), în proza sa scurtă, în limba spaniolă. În textul ,,El Novio del Aguila” (2005) scriitoarea descrie evadarea misticului spaniol, Sfântul Ioan al Crucii, din ,,închisoarea mănăstirească din Toledo,”. O ,,ieșire mistică din trup” întâlnim și în proza ,,Ucenica”,  dedicată misticului ortodox Ioan Sihastru. ,,Tema decorporalizării în sens mistic” a fost ,,o preocupare revelatorie” pentru Ruxandra Cesereanu.

Ea ne avertizează că povestirea ,,Ieșirea” este ,,un text literar, de ficțiune, chiar dacă am apelat la surse documentare (memorii, cronici, fotografii de arhivă etc.)”.  Avem în fața noastră ,,o povestire cu valoare strict literară despre o personalitate care a avut impact major asupra familiei mele.” Omagiul prozatoarei se adresează în mod indirect către toți episcopii greco-catolici beatificați în 2 iunie 2019 pe Câmpia Libertății din Blaj, de către Papa Francisc și pentru ,,toți preoții și credincioșii greco-catolici care au suferit în timpul regimului comunist din România.”

În prima parte a povestirii, autoarea prezintă perioada detenției Episcopului Iuliu Hossu, alături de Episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Ioan Bălan,  Alexandru Rusu, Tit Liviu Chinezu, în închisoarea din Sighet.

După arestare sa, Episcopul Iuliu Hossu (29.10.1948, ora 1,30) și ceilalți episcopi menționați, după 4 luni la Dragoslavele (vila Patriarhului Miron Cristea) și după 1 an și 3 luni la Mănăstirea Căldărușani, ei sunt transferați la  închisoarea de la Sighet (25.05.1950-4.01.1955 – 4 ani și șapte luni).

Se relatează la persoana a III-a. De multe ori naratorul se substituie Episcopului Iuliu Hossu, și narează și concluzionează din perspectiva acestuia sau a episcopilor închiși. Narațiunea are o desfășurare cinematografică, uneori cu încetinitorul, ,,Memoriile” Episcopului Iuliu Hossu  devin literatură, Ruxandra Cesereanu iese în afara lor și intră în ficțiune. Textul încântă, emoționează de multe ori, prozatoarea își pregătește cu abilitate pașii narativi, întâmplările devin simbolice.

Transportul episcopilor se face cu o dubă, în condiții inumane: ,,de parcă s-ar fi aflat înlăuntrul unei tobe care bubuia să le spargă nu doar urechile, ci și trupurile să le rupă. ,...încinsătura din mașină era ucigătoare inclusiv cu mirosul ei acru de transpirație.” Gardienii sunt ,,păzitori”, iar episcopii sunt ,,robi”, robii lui Hristos.

Episcopul Iuliu Hossu freamătă emoțional, când ei ajung la Cluj, în ,,Orașul credinței sale nesmintite de nimeni și nimic.”.. Hristos Însoțitorul îi dăruiește această minune ca, rob fiind, să mai zărească iubita catedrală.”, ,Schimbarea la față”.

Încă din primele pagini, Ruxandra Cesereanu ne pregătește să ne convingă de transfigurarea ,,documentului”,  a memoriilor, de literaturizare  acestora: ,,Ușile deschise ale dubei prin care se zărea catedrala erau ca două aripi de vultur, căci așa au puterea de a preschimba percepțiile în altă lume decât cea reală sau tocmai întrucât cea reală e rău bolnavă și nu poate fi altfel tămăduită decât prin visătorie.”

Ceea ce va face Episcopul Iuliu Hossu în închisoarea din Sighet și apoi în domiciliile obligatorii, ,,destruparea” sa, pentru a face vizitații în eparhia lui, se petrece, apare acum ca o fază pregătitoare a acesteia, plină de tragism. În dubă, pe teritoriul eparhiei sale, el ,,binecuvântează totul”, pe ascuns, ,,face cruci cu limba”.

Episcopii, considerați de ,,păzitori”, ca ,,niște copii năuci”, întâlnesc în opririle de  pe traseul spre Sighet (la Dej) niște copii ,,mirați”, considerați de Iuliu Hossu, ,,darul către ei în drumul spre o robie și mai mare”. Se simt și ei ,,niște copii ai lui Hristos”. În ochii copiilor el era ,,o jivină îmbrăcată preoțește”. Copiii cu oile, de lângă un izvor, se uită la ei ,,ca la o arătare din ceruri.”

Un alt moment de pregătire pentru capitolul II (,,Viziunea”) al povestirii, este ,,viziunea” Episcopului Iuliu Hossu despre Preacurata Maria, aruncând peste ,,robii greco-catolici”,  ,,un giulgiu vindecător”.

Seara, episcopii ajung la Sighet. Închisoarea îi întâmpină cu ,,Cenușiul scorojit...neprimitor și mohorât.”, cu paznici care erau la fel. Vocea ,,huruind” a unui gardian îi readuce ,,brusc la cele lumești.”: ,,Băgăm ghiavolii la grajd,”. Șeful închisorii este  și mai drastic: ,,Aici nu este episcop, doar deținut, episcop nu mai este.”. Concluzia vine firesc. Fiind ,,ghiavoli,” nu mai sunt episcopi, ,,fiindcă nu mai erau oameni.”

Episcopii sunt repartizați în camera 44 și sunt supuși unui regim de exterminare. Ei ,,sărută josul celulei.” Deposedați de hainele lor preoțești, de bunurile  lor specifice (crucifixe, iconițe, cărți de rugăciune), ei se simt asemeni copiilor întâlniți pe drum, sunt prunci ai Preacuratei și ai lui Hristos Însoțitorul. Concluziile  trase în numele lor se lasă ca niște cortine căzute după fiecare act al unei piese: ,,Nu erau triști, ci senini și luminoși.”

Imaginile unui film documentar par să fie paginile în care Ruxandra Cesereanu descrie toponimia celulei, dominată de tinetă (,,ciubărul pentru nevoi”), ,,cerul zăbrelit”            fiind înlocuit cu  ,,cerul rugăciunilor zilnice”, hrană insuficientă (ceaiul din mere putrede și terciul predominau, , ,,fărâme de carne erau un miracol”), muncile obositoare, paznicii aveau un comportamentul inuman  (erau numiți ,,porci bătrâni”, pălmuiți). Se înțelegeau prin șoapte, murmure, uneori foloseau alfabetul Morse, muribunzii izolați apelau la limba latină. Umilințele la care erau supuși erau acceptate pentru a-și ,,salva” și ,,înălța sufletele”. Plimbările prin curtea închisorii se făceau cu privirea în pământ, iar îngrijirea medicală era aproape inexistentă. Perchezițiile le tulburau somnul, cei  care erau descoperiți cu ceva nepermis, petreceau zile de izolare, ,,la neagra”, unii chiar în lanțuri. Episcopii se înconjoară cu nimbul unor hotărâri de neclintit ,,să fim mereu îmbrăcați în Hristos”, ,,tari în credință”. Comportamentul lor, reacțiile lor  sunt concluzionate astfel: ,,Cerul lor era rugăciunea zilnică și credința nesmintită că suferința lor senină va fi de folos, dacă nu acum, atunci mai târziu de bună seamă.” În ,,casa jelaniei”, ,,Moartea călca la Sighet ca în împărăția, sa,”.  Episcopul Iuliu Hossu este ferm: ,,Niciodată nu mă voi răzgândi, căci atunci nu aș fi liber,”.

Aspectul lor fizic afișează ,,slăbănogeala”, ,,Erau stafielnici și amețiți de înfometare”, burțile le atârnau ca niște marsupii sau scorburi, unghiile le cresc ca la ,,anahoreți”. Obsesia foamei preschimbă celula în coșul cu pâine și pești din Evanghelie. Când uneori primeau ,,cafea cu lapte, se bucurau tare. Ajunseră ca  pruncii.” Viața lor în spațiu concentraționar este concluzionată parcă sadovenian: ,,Câte  nu află omul scoborându-se  în adâncurile sufletești și câte nu învață mai ales într-un loc de temniță care se preschimbase într-o școală de învățare, încercare și rezistență.”

Convins că ,,Biserica lui va învia cândva,”, Episcopul Iuliu Hossu rezistă tentativelor de cumpărare cu înalte onoruri (de mitropolit al Moldovei), rostind mereu ,,rugăciunea  inimii lui: Credința noastră este viața noastră,  aceasta i-a fost cuvântul pe calea aleasă a Crucii Domnului și îi va fi până la moarte.”

Episcopii se încălzeau cu ,,statornicia în credință”. Devin ,,cifre”( ca în povestirea ,,Sfântul nr. 6” a Tatianei Niculescu, Editura ,,Humanitas”, 2025).  Moare Episcopul Valeriu, ,,cel mai bătrân” (Valeriu Traian Frențiu  - 1875-11iulie 1952, în închisoarea din Sighet) și Episcopul Ionel, ,,cel mai tânăr” (Ioan Suciu – 1907-27 iunie 1953, în închisoarea din Sighet). Episcopul Iuliu Hossu are o viziune, cei doi apar în mijlocul credincioșilor lor și aude clopotele catedralelor unde ei au oficiat. Tragică este  despărțirea de cei doi colegi de celulă. Imaginea chipului Episcopului Ionel  impresionează, prin reușite comparații: ,,corpul i se făcuse o foiță de biblie  în mărime omenească.”, ,,Picioarele nu i se mai mișcau deloc, erau ca bețele de schi,”. Grav bolnav, el își dorește un măr, fructul interzis ,,era priceput ca o bucățică de paradis la care robul Ionel nu avea dreptul.”

Episcopii simțeau că ,,Drumul dus-întors către Emaus era acolo cu ei”, ,,drumul spre Emaus trecea prin temniță.”, se gândeau la  ,,drumul spre  Emaus ca la o hrană spirituală și la o cinste ce li s-a dat lor mai ales acum și aici, în temnița Sighetului.”

Într-o altă imagine reușită, literar, episcopii, ,,Se vedeau afară, în libertate, în eparhiile lor, prăznuind învierea Bisericii, dar păstrându-și totodată zeghea de robi, ca  mărturie pentru credința apărată în temniță.”

Episcopul Iuliu Hossu se îmbolnăvește în al cincilea an de detenție, dar va parcurge o ,,însănătoșire mică,”. Îi revin în minte spuse din predicile sale: ,, În mijlocul vostru este fericit nu numai a trăi, ci și a muri.” Nu își poate imagina  o ,,moarte ușoară”, ci una ,,fericită”. De la acest ,,simțământ”, ,,îi veni dorința să iasă din corp și să călătorească prin eparhia sa, dar nu ca duh, ci aievea.” Pentru aceasta  el rostește ,,rugăciune inimii”, ,,ca pe o cheie ritualică de desprindere de realitatea temniței,”. ,,Desprinderea” este ,,violentă, de parcă i-ar fi fost tăiate mâinile și picioarele.”, trupul i se transformă într-o ,,sferă luminoasă”, din el iese un ,,turn de veghe” care îl sperie pe păzitor. Revine apoi în corp și adoarme.

În seara următoare iese  din nou din corp cu intenția să plece spre Mănăstirea Nicula, la ultima lui predică din 15 august 1948, la ,,un mare ospăț cu toți credincioșii și pelerinii.”, la ,,o îmbrățișare urieșească”. Îi revin în gând imaginile primirii sale la Nicula.

În a doua parte a povestirii, ,,Viziunea” autoarea descrie întâlnirea Episcopului, ieșit din corpul său cu ,,zecile de mii de oameni” (în 1948 au fost peste 50000 de pelerini), urcă ,,pe colină” alături de ei, ,,cerând milă și îndurare pentru Biserica lor,”. Atmosfera descrisă, de la Nicula este cinematografică. Cel ,,cu trupul în temnița Sighetului”, își pregătește credincioșii pentru a rezista ,,în fața urgiei” care va veni, atenționându-i: ,,vine furtuna întunericului pe care trebuie să o biruim.”; ,,Vine ora marii încercări, nimeni să nu ne dezbine, să fim demni și să apărăm Biserica până la sfârșit, cu orice jertfă, căci e ceasul supremei datorii.”

Ultima ,,rugă de la Nicula”,  din 15 august 1948 va deveni pentru cei prezenți ,,candelă pentru toată viața și dăruire de rezistență pentru timpul greu care se anunța.” Înaintea reintrării în ,,trupul său de temniță”, Episcopul se roagă în fața icoanei Maicii domnului. Se prezintă o istorie a acestei icoane, îngropată ,,în pădure” , la câțiva kilometri de Mănăstirea Nicula și prin ieșire lui din trup el o dezgroapă, ,,o scoase din pământ ori din zidul casei, o dezmormântase.” Icoana lăcrimează și mâna Madonei ,,îl binecucvântează”.

În  4 ianuarie 1955 Episcopii Ioan Bălan (1880-4 august 1959), Alexandru Rusu (1884-9 mai 1963, mort în penitenciarul din Gherla), Iuliu Hossu (1885-28 mai 1970), Tit  Liviu Chinezu (1904-15 ianuarie 1955, mort în închisoarea din Sighet), ultimul murise între timp, sunt duși de la Sighet.

Episcopul Iuliu Hossu se roagă lui Hristos Însoțitorul mulțumindu-i ,,pentru că a preschimbat suferința în onoare și întristarea în bucurie.” Se roagă Preacuratei pentru că i-a desăvârșit  ca ,,luptători ai luminii”, ,,ca pe niște războinici ai credinței, de-a pururi.” Episcopul a aflat astfel ,,cum să ajungă la credincioșii săi, chiar dacă urma să fie închis pentru toată viața. Aflase ieșirea.”

Povestirea ,,Ieșirea” a scriitoarei Ruxandra Cesereanu, se adaugă celei a Tatianei Niculescu, ,,Sfântul nr. 6”, ambele apărute în 2025, două texte care au în centrul lor ,,un model confesional, dar și supraconfesional (uman, etic, istoric).” (Ruxandra Cesereanu), pe Episcopul Iuliu Hossu.

                                                                               Ion Radu Zăgreanu