De vorbă cu Mircea Daroşi, la 70 de ani, despre destin şi cultură

Rep.: - Prof. Mircea Daroşi, ani de-a rând dascăl şi director la Nepos, ani de zile colaborator al ziarului nostru, un om care a ales să-şi ducă existenţa culturală în vatra satului. Astăzi vorbim despre o aniversare. Împlinirea a 70 de ani. Vă urăm sănătate şi putere de muncă. Fiecare om poartă cu el locurile natale. Unde este acasă pentru dumneavoastră? Chiar Neposul?

          Mircea Daroşi: - Nu, nu m-am născut la Nepos, sunt născut la Sărata, un cartier al oraşului Bistriţa. Mă consider neposan, sau părvan, pentru că cei mai mulţi ani aici i-am petrecut. La Parva am fost repartizat în anul 1971 ca dascăl, acolo am fost promovat şi în funcţia de director de şcoală, acolo am trăit alături oameni care sunt aspri ca şi muntele şi vorba lor este dură, dar are ceva deosebit, ceva care te încântă şi te face să ai multă încredere în ei. Destinul meu a fost să ajung pe aceste meleaguri, pe care eu le consider meleaguri natale, pentru că aici mi-am găsit rostul, aici m-am căsătorit, aici mi-am făcut familie şi trăiesc în mijlocul acestor oameni care-mi sunt foarte dragi.

          Rep.: - Să rămâne un pic la Sărata. Părinţii sunt chiar din acest cartier al Bistriţei? Eu chiar credeam că sunteţi neposean.

          M.D.: - Da, vorbesc mai mult despre cele două localităţi – Parva şi Nepos, care m-au adoptat şi chiar mi-am acordat titlul de Cetăţean de Onoare. La Sărata m-am născut, dar mai mult am fost plecat. De Sărata mă leagă doar faptul că acolo îmi sunt părinţii, doar mama mai trăieşte, are 85 de ani, şi mai merg pe la ea să văd ce face, cum se simte, pentru că aşa sunt copii, trebuie să vadă de părinţi.

          Rep.: - Câţi fraţi aţi fost?

          M.D.: - Patru, doi sunt în Sărata, alţi sunt plecaţi să-şi găsească rostul vieţii.

          Rep.: - Ce sunt pentru dumneavoastră părinţii? Ce înseamnă mama pentru dumneavoastră?

          M.D.: - Mama este sufletul nostru, prin mamă trăim, prin ea simţit tot ceea ce este frumos şi bine în viaţă. Ea este cea care ne-a alintat, ne-a legănat, carene-a păzit visele şi când ne-a durut ceva a suflat peste durerea noastră şi ne-a trecut. Aşa vrea,  cum spuneam într-o poezie: „Hai, mamă, mai suflă-mi o dată peste rană / Să-mi treacă durerea/ Hai, mamă, mai dă-mi o dată drumul să zbor spre un alt început”. Este fiinţa cea mai dragă, fiinţa la care trebuie să ne gândim întotdeauna. De fapt, cât trăim, noi, copii, ajungem să o apreciem mai mult atunci când nu mai este. Mama mereu mă aşteaptă  la poartă, cum spun şi cântecele noastre populare, cu lacrimi în ochi, lacrimi pe care-i şterge cu capătul de la năframă. Pentru mine mama este totul. Pentru mine mama este ceea ce eu simt şi mi doresc ca şi părinte să fiu şi eu pentru copiii mei.

          Rep.: - Ce trăsături aţi moştenit de la părinţi?

          M.D.: - Mama a fost cea care mi-a îndreptat paşii, şi aşa cum spunea Păunescu : „Măcar cu o treaptă mai sus decât ei”. Mama a ştiut carte, aveam 8 clase, m-a ajutat să învăţ istorie, să citesc cărţi. M-a îndreptat mereu spre lumina cărţii, pe care eu sigur am primit-o cu drag şi am ajuns unde am ajuns, deşi am pornit de jos. Îi mulţumesc pentru tot ceea ce a făcut. Tot ce am realizat în viaţă îi datorez mamei mele, care a ştiut să-mi îndrepte paşii acolo unde trebuia să ajung. Şi tata are o contribuţie la formarea mea intelectuală, m-a îndreptat mereu spre şcoală. A fost mai mult plecat de acasă, am rămas mai mult cu mama. El a fost cel care aducea cele necesare acasă. Sigur, nu pot să uit că a avut un suflet mare şi a vrut să aibă copiii împliniţi. Şi toţi patru suntem împliniţi, avem familii, ne descurcăm destul de bine. Sigur, viaţa are şi neîmplinirile ei, noi trebuie să acceptăm viaţa aşa cum este.

          Rep.: - Vreau să mergem pas cu pas pe lumea şcolii. Primele patru clase le-aţi făcut la Sărata?

          M.D.: - Primele patru clase le-am făcut la Sărata, iar clasele V-VII, pentru că la vremea mea atâta se făcea, le-am făcut la Şcoala Generală nr. 1 Bistriţa, astăzi Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”. Am avut nişte profesori minunaţi, pe care nu pot să-i uit şi nu-i voi uita niciodată, dascăli minunaţi, adevăraţi, de care avem nevoie şi astăzi. Păcat că unii dintre ai au plecat spre cele veşnice. Sunt foarte bucuros că am reuşit să urmez această şcoală la Bistriţa. Era una dintre cele mai bune şcoli bistriţene. Apoi, am urmat Şcoala Tehnică Horticolă din Bistriţa, actualul Liceu Agricol. După patru ani de şcoală am devenit tehnician horticultor. N-am lucrat în domeniul agricol decât un an, pentru că în perioada cât eram elev la Şcoala Tehnică Horticolă, eu m-am strecurat printre elevi, e adevărat că m-au ajutat şi colegii şi dirigintele, despre care am numai cuvinte frumoase, profesorul Vasile Raţiu, scriitor, care mi-am îndrumat paşii şi m-a ajutat să mă înscriu, poate nu chiar în mod legal, şi am urmat şi liceu. În acelaşi timp am făcut două şcoli. Şi, uite aşa, am plecat la facultate, la Facultatea de Filologie de la Târgu Mureş, pe care am terminat-o cu bine. Am fost repartizat la Şcoala Generală Parva.

          Rep.: -  Care este diferenţa între secţiaTehnică şi Filologie? Cum de v-aţi înscris la tehnic? Nu v-am descoperit profesorii din generală aceste aptitudini?

          M.D.: -  Atât în generală, cât şi liceu, eu scriam. Scriam poezie, scriam articole. La vârsta de 14 ani eram corespondent al ziarului „Ecoul” şi mi-am continuat de atunci  activitate la acest ziar. Într-o zi am venit la redacţie, timid şi ruşinos, şi am fost fotografiat şi am apărut în ziar cu poza şi cu un articol. Acest ziar este cu atât mai frumos cu cât şi numele meu apare aici.

          Rep.: - De peste 50 de ani sunteţi corespondent al ziarului.

          M.D.: - Da, şi port de atunci o legitimaţie în buzunar, mi-e dragă această legitimaţie şi sunt legat de acest ziar pentru că aici mi-am făcut apostolatul.

          Rep.: - Ne întoarcem la şcoală. V-aţi regăsit în şcoala tehnică sau mai puţin?

          M.D.: -  În Şcoala tehnică mai puţin, deşi mi-a fost drag să lucrez în agricultură. Aşa era moda, CAP-urile aveau nevoie de oameni calificaţi. Eu am lucrat un an şi am plecat la facultate, pentru că simţeam nevoia să lucrez într-un alt domeniu. Am fost repartizat la CAP Viişoara. Absolvenţii acestei şcoli eram priviţi cu o oarecare răceală,  pentru că eram mulţi absolvenţi şi nu toţi puteam ocupa posturile de tehnician. Trebuia să avem şi o anumită experienţă, deşi experienţă am căpătat la şcoală şi ştiam de acasă cam ce trebuia să facem. Dar ca şi astăzi, tinerii erau şi sunt consideraţi fără experienţă. Pe urmă am fost un an învăţător suplinitor la Enciu, comuna Corvineşti. Acolo mi-am început activitatea de dascăl şi acolo am prins gustul pentru învăţământ şi dragostea pentru copii, care mi-a întregit formaţia intelectuală şi m-a atras foarte mult.

          Rep.: - Vă mai amintiţi de prima oră la catedră? Aţi avut emoţii?

          M.D.: - Da, am avut foarte mari emoţii, dar lucram cu multă grijă şi copiii îmi erau atât de dragi. Nu aveam experienţă la catedră, aşa cum am de exemplu astăzi. Copiii mă ascultau, părinţii veneau cu drag să se intereseze de copii, cum învaţă. Erau alte generaţii de elevi şi alte generaţii de părinţi. Învăţământul era altfel văzut, iar tineretul acorda mai multă atenţie învăţăturii. Tot mersul acesta al învăţământului nostru trebuie să-l vedem prin prisma mersului vieţii. Nu ne putem împotrivi dar, poate, se vor găsi oameni care să răspundă la aceste chemări pe care învăţământul le are şi să se schimbe ceva în bine.

          Rep.: - Spuneaţi de dascălii care v-au impresionat. Vreau să rămânem la un nume – Vasile Raţiu.

          M.D.: -  Îmi aduc atît de bine aminte de el, şi acum îmi este dor de el. A fost omul care s-a apropiat foarte mult de şcolarii lui. Am fost un copil mai reţinut, el a observat că am anumite înclinaţii spre literatură şi, fiind un om al literelor, a încercat să mă îndrume şi acest lucru se vede şi astăzi.

          Rep.: - Un om care a avut grijă, prin cărţile sale, să readucă în memoria noastră activitatea unor scriitori deosebiţi, şi aici amintesc doar de George Coşbuc, precum şi o carte impresionantă dedicată eroilor de pe Valea Bârgăului. Avem nevoie de astfel de dascăli, de astfel de modele.

          Ce ne spuneţi despre anii de facultate?

          M.D.: - Da, la Târgu Mureş, la Facultatea de Filologie, am avut profesori minunaţi. Mi-am continuat activitatea publicistică şi literară în revistele studenţeşti, de exemplu revista Ateneum, Resista Studenţească, dar şi prin ziarele locale am scris diferite articole, studii privind activitatea noastră de culegerea folclorului, am  avut de cercetat în zonă deosebită, Valea Gurghiului, unde am statd e vorbă cu oamenii, am adunat cântece, lucruri foarte interesante. La Adunarea Generală a Astrei de la Reghin s-au prezentat foarte multe formaţii din această zonă, care ne-au încântat enorm, şi mi-am trezit amintirile că am fost cândva şi pe Valea Gurghiului.

          Activitatea mea la facultate s-a îndreptat spre studiul pe care trebuia să-l fac, pentru că vroiam cu orice preţ să lucrez la catedră. Am reuşit printr-un efort deosebit, am avut tot timpul bursă din partea statului, pentru că din partea familiei mele nu puteam aştepta sprijin financiar pentru că posibilităţile erau reduse. Părinţii mei au fost mândri că am reuşit să ajung pe acest drum. Vreau să vă spun, dacă ar fi să mai aleg o dată această profesie aş face-o încă o dată pentru că mi-a plăcut, îmi place şi o fac din tot sufletul.

          Rep.: - Acest lucru s-a văzut prin activitate dvs., prin felul în care aţi reuşit să aduceţi în faţa noastră tot ceea ce se întâmplă la Nepos, să aduceţi în faţa noastră şcoala neposană. Înainte de şcoala din Nepos a fost şcoala din Parva.

          M.D.: - Da, pentru că acolo am fost repartizat. Eu nu ştiam unde se află Parva. M-am urcat într-un camion, care m-a dus până pe vârful muntelui. Acolo a fost şcoala. Am petrecut 20 de ani la şcoala din Parva. Cei mai mulţi ani am fost directorul acestei şcoli. Eu mă consider fiul adoptat al acestei localităţi. Mulţi mă întrebau dacă sunt părvean, eu le spuneam că nu sunt părvean, dar am devenit părvean prin felul de a mă comporta, prin felul de a înţelege oamenii  de acolo. Am locuit o perioadă în chirie, pe urmă la şcoală. Aşa au trăit pe acea vreme directorii de şcoală, trebuia să păzesc şcoala. Acolo mi-am cunoscut soţia, era educatoare. Am lucrat mult împreună. În 1990 am venit din Parva la Nepos, satul soţiei mele şi acolo ne-am stabilit. Iată că am devenit şi neposan. Acolo am gospodăria, casa, familia.  

Rep.: - Dacă ar trebuie să alegeţi între  Sărata – Parva – Nepos...

          M.D.: - Răspunsul ar fi categoric, Nepos. De Nepos mă leagă totul, nu numai pentru că acolo  s-au născut copiii, acolo s-au format, de acolo şi-au luat zbărul. Am o mică gospodărie de care sunt mândru,. Sunt şi mai mândru de cei trei copii, toţi dascăli, fata s-a căsătorit cu un francez şi lucrează la o şcoală pe lângă Ambasada Franţei, băiatul n-a reuşit să profeseze, a plecat în Anglia, de 14 ani lucrează acolo, este foarte bucuros că a reuşit să-şi găsească rostul acolo. Fiica cea mică s-a căsătorit la Timişoara cu un teolog, este educatoare, a terminat Geografia şi Psihologia. Soţul ei are înclinaţii spre muzică. Copiii şi-au luat zborul şi noi am rămas singuri. Dorul de copii ne mistuie, ne roade, acum simţim ce înseamnă dorul pe care-l simţeau la rândul lor părinţii. Am mers de multe ori la copii. Ne ducem la cu mult drag, la Timişoara avem o nepoţică de 2 ani şi 2 luni care ne e tare dragă. Abia aşteptăm să vină în vacanţe la Nepos

          Rep.: - S-au adunat anii, s-au adunat experienţele, s-au adunat cărţile. Câte cărţi aveţi până în momentul de faţă? Cea mai recentă – „Radiografii literare” o avem aici.

          M.D.: - Da, este cea de-a 13 carte pe care am scris-o. Sunt cărţi dedicate celor două localităţi, monografii ale celor două localităţi – Parva şi Nepos. Am mai lucrat la două cărţi unde am evocat două personalităţi importante, cărţi premiate de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, cu premiul anului. Este vorba de filologul Vasile Scurtu, un mare filolog, originar din Parva, un mare om de cultură, care a scris o carte în domeniul filologiei, a lingvisticii. A doua carte îi este dedicat lui Gavril Istrate, un neposean, marele om de cultură despre care vorbesc cu mult drag, pentru că merită să fie adus în discuţie. Am avut cu el o relaţie specială, deşi diferenţa de vârstă a fost destul de mare. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani. Eu i-am dedicat această carte – Gavril Istrate, decanul filologilor români - despre care am vorbit şi la Iaşi şi la Cluj, peste tot a fost bine primită.

          Rep.: - Să nu uităm de o carte unică în judeţul Bistriţa-Năsăud, despre mănăstirile din judeţ – „Vetre de lumină”. Este primul demers în acest sens. O carte care adună pagini de credinţă, pagini cu vrednicii noştri călugări şi stareţi din acest judeţ. Vă felicit pentru această carte. Vă mai felicit şi pentru revista pe care o scoateţi la Năsăud, „Astra năsăudeană”, şi pentru faptul că nu uitaţi să fiţi apropiat al colegilor dvs. scriitori.