( Interviu) Ioana Bradea: Noi suntem oamenii zilelor de acum şi trebuie să dăm mărturie asupra prezentului

Rep.: - Ai crescut în familia cu un artist, cu un sculptor foarte important, Grigore Bradea, cu rădăcini pe Valea Ţibleşului, comuna Spermezeu. În fiecare an, noi avem un premiu Grigore Bradea care se acordă la Bistriţa, competiţie la care participă foarte mulţi sculptor talentaţi, dar în acelaşi timp ne bucurăm de lucrările lui în Parcul municipal. Cum este să ai un tată pe care-l însoţeşte arta, iar tu să creşti cu această artă în casă?

          Ioana Bradea: - Nici nu ştiu de unde să încep. Cred că de la el am moştenit, să spunem, un soi de talent artistic. Legat de premiul Grigore Bradea. Împreună cu fraţii mei avem o asociaţie şi împreună am decis că merită să iniţiem acest demers. Ne-am dat seama, toţi trei, că noi l-am prins pe Bradea – sculptorul, artistul, tatăl – destul de puţin timp. El a murit când eu aveam 23 de ani, eram studentă la Bucureşti şi, ca orice tânăr, nu îmi prea băgam în seamă părinţii ori mă străduiam să-i contrazic în multe feluri. Fraţii mei eram şi mai mici atunci când a murit el, aşa că marea noastră descoperire s-a petrecut cumva post mortem. De altfel, asta era şi o vorbă de-a lui. Mama îl certa mereu că nu lucrează, că e cam leneş, că nu se bucură de succesul altor artişti, iar el mereu spunea: „Lasă, doamnă, că titlul se întâmplă post mortem”, inclusiv faima şi recunoaşterea. Într-un fel asta vrem să facem şi noi, copiii lui acum, când el nu mai este. Vrem să încercăm să-l redescoperim împreună, aşa cum noi l-am redescoperit atunci, la câţiva ani după moartea lui, când ne trezeam pe stradă cu câte un cunoscut, un amic, un prieten care povestea despre el. Noi a trebuit să facem faţă şi acestui sentiment, un soi de ruşine amestecat cu surpriză, cu emoţie şi cu dragoste, că noi într-un fel l-am văzut atunci când era în preajma noastră şi cu totul altfel îl descoperim acum. Apropo de latura artistică. De câteva ori m-am gândit dacă nu cumva a suferit el, în sinea lui, că niciunul dintre copiii lui nu a devenit artist. Fratele meu, Ion Bradea, era destul de talentat la desen. Desena una-ntruna, iar mama îi spunea tatălui meu să-l ia şi să-l pună să facă artă, să facă şcoală, dar el spunea că dacă o să vrea, la un moment dat, când va simţi acel imbold, se va apuca singur de artă. Eu scriam încă de atunci, însă doar poezii, aşa cum scriu toţi liceenii. Foarte târziu am avut câteva revelaţii chiar pornind de la el. Mi-l amintesc pe patul de spital, atunci, cu câteva zile înainte de moarte, când se făceau ceva reparaţii în spital şi cineva dădea cu ciocanul într-o ţeavă. Eram cu toţii pe lângă el şi toţi trei fraţii ne-am dat seama, într-un soi de străfulgerare, atunci când l-am văzut tresărind şi privind pierdut în zare, gândindu-se, fără să fi spus niciun cuvânt – şi ştiam cu toţii - , că cineva loveşte cu o daltă într-o piatră. Tot de la tata am învăţat şi alte lucruri, deşi sunt dimensiuni diferite de artă, el cu sculptura, eu cu scrisul. Într-o dimineaţă l-am surprins, murmurând în barbă, „Individa o să reziste vreo 400 de ani, individul o să reziste vreo 500 de ani”. Se referea la două statui uriaşe, de peste doi metri, aproape trei, pe care el le-a sculptat în Regensburg, la o biserică, pe comandă. Cei de acolo ştiau că el sculptează foarte bine, a făcut două statui uriaşe şi, întors acasă, la Bistriţa, din Germania, îşi punea problema şi socotea în sinea lui cam cât ar putea rezista acele sculpturi. Atunci am picat şi eu pe gânduri, după el. Îmi spuneam că cel puţin sculpturile lui o să reziste cu sutele de ani în timp ce scrisul nostru nu ştiu cât, sinceră să fiu. Lucrurile parcă se risipesc în neant mult mai rapid, când vine vorba de scris. Nu ştiu cât de corectă e această afirmaţie, dar...

          Rep.: - Pornind de la sculptură până la scris, să trecem prin muzică, pentru că toate aceste arte sunt foarte importante pentru sufletul nostru. Ai studiat vioara, timp de opt ani, la Liceul de Muzică „Tudor Jarda”.

          Ioana Bradea: – Da, faptul că am ales vioara atunci, în clasa I, spre surprinderea părinţilor mei, s-a datorat unei viziuni, un fel de vis pe care l-am avut când eram foarte mică la bunici, la Spermezeu. Nu ştiu cum am visat că eram în clasa a VII-a, deşi atunci aveam şase ani, aveam codiţe, aveam cordeluţă, şi visam că le cânt un concert bunicilor mei deşi, dragii de ei, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu muzica clasică, totuşi eu visam că le cânt ceva la vioară. Şi atunci le-am spus părinţilor că vreau să fac vioară, să studiez vioara. M-au întrebat dacă sunt sigură că vreau vioară, dacă nu vreau altceva, spunându-mi că vioara este foarte grea. Dar am ales vioara atunci, iar părinţii m-au ascultat şi mi-au dat frâu liber, cum s-ar spune, însă m-am oprit în clasa a VIII-a. Era foarte mult de studiat, la fel ca pentru orice alt instrument, dar cred că, în paralel, eu deja descoperisem frumuseţea scrisului şi m-a captivat mai mult decât vioara.

          Rep.: - Ce te-a învăţat muzica ?

          Ioana Bradea: - A fost ceva foarte important. Îmi amintesc că încă de atunci ascultam foarte multă muzică, ascultam muzică clasică şi încercam să-i conving şi pe fraţii mei să asculte, spre disperarea lor, pentru că ei erau rockeri autentici, cu Metallica şi cu alte astfel de formaţii supărate rău de tot. Mult mai târziu, istoricii, critici literari, au comentat spunând că textele mele sunt foarte muzicale. Mă gândesc că poate există vreo legătură de atunci. Îmi amintesc că, în clasele mici, începusem deja să privesc vioara ca pe o corvoadă, nu-mi venea să studiez, voiam tot timpul să citesc. Mi se părea că e mai simplu să citesc decât să butonez tot timpul cu degetele pe corzi, însă bănuiesc că o fi fost ceva influenţă de acolo şi ceva s-a sedimentat în subconştientul meu. Atunci când scriu, deoarece scriu rar, am timp să mă concentrez asupra frazelor – adică atâta le sucesc şi le învârt – până mi se pare mie că ies impecabile. Adică nu ştiu dacă e chiar aşa, dar mie, pe moment, aşa mi se pare.

          Rep.: - Ai vreo reţetă? De exemplu, Liviu Rebreanu scria noaptea, cu multă cafea lângă el, până dimineaţa aruncând jumătate din ceea ce a scris. Scria doar la biroul lui. Tu ai o anumită reţetă sau depinzi de ceva atunci când scrii?

          Ioana Bradea: - Da, din păcate depind de un program destul de încărcat. Mi-ar fi plăcut un pic mai mult să am mai mult timp liber, recunosc. De multe ori îmi imaginam că nu am de făcut nimic, că nu trebuie să câştig bani să plătesc cele necesare şi că am doar ore nesfârşite pentru scris. Dar în acel moment mi-am pus problema că, dacă le-aş avea pe toate astea, mă aşez în faţa hârtiei şi nu îmi vine nicio idee. Pentru că se poate întâmpla şi aşa. Momentan, timpul meu liber începe după ora zece noaptea, când sunt sfârşită, ostenită, obosită şi de cele mai multe ori îmi este somn şi adorm, asta până când intervine acel moment crucial în care decid că trebuie să scriu. Ultimul roman, de pildă, am reuşit să-l scriu într-o vacanţă după ani lungi de zile în care am tot adunat notiţe pe care le scriu pe stradă sau la concerte. Îmi notez diferite idei, diferite stări, emoţii, dar până în acel moment crucial, când chiar îmi vine să mă apuc de scris, scriu când apuc. Ori noaptea târziu,  ori dimineaţa când nu mai am somn. Dar ultimul roman l-am scris într-o vacanţă, când nu trebuia să mă trezesc la şapte să-i duc pe copii la şcoală, când stătea şi scriam de la ora 11 până pe la 2-3 noaptea. Mi-am făcut un fel de plan, am împărţit romanul în episoade, în fragmente şi am ajuns să calculez că prin septembrie era posibil să-l termin. Era în luna august şi mi-am spus că, dacă scriu în fiecare seară câte 2-3 pagini, deşi uneori stătea până la 2-3 noaptea şi nu apucam să scriu nimic, termina cartea. Îmi plăcea foarte mult să beau ceai de mentă, cafea, de dimineaţa până seara câte 5-6, mai mergea şi câte un pahar cu vin roşi să contureze zidul necesar între cotidian şi acea stare de graţie, să zicem, în care alunecăm atunci când scriem.

          Rep.: - Jurnalismul presupune foarte multă agitaţie, concentrare, să fim primii, să punem ştirea, ne ocupăm de jurnalismul cultural, dar mai apar şi alte ştiri pe lângă, trebuie să mergem la conferinţe de presă... E clar că aceste activităţi macină din timpul scriitorului. Însă, îl poate şi ajuta pe scriitor, să-l influenţeze, să găsească şi acolo teme interesante?

          Ioana Bradea. – Aşa ar trebui. Unii prieteni mi-au spus că credeau că voi fi jurnalistă doar 2-3 luni, de probă, şi pe urmă voi renunţa. Dar, pe parcurs, am constatat că îmi place să scriu, deşi nu ştiu dacă chiar jurnalism se poate numi ceea ce fac eu, dar mă străduiesc şi îmi place să scriu şi despre lucrurile mărunte. Atunci când am început eu să lucrez, Claudia Andron îmi spunea să fiu atentă pentru că o ştire publicată în mediul online are o durată de viaţă de 3-4 ore. Pe urmă trece, lumea nu o mai citeşte, uită, poate unii îşi mai amintesc ulterior şi se gândesc să caute prin arhivă, dar eu spun că prezentul contemporan vede destul de rar asta ori poate că nu avem noi contact. Cred că romancierii ar trebui să se inspire mult mai mult din ceea ce înseamnă prezentul de zi cu zi. Cunosc câteva cazuri în care chiar s-a scris despre companii multinaţionale, despre jurnalişti, despre ceea ce se întâmplă acum, evenimente accidente, chiar despre accidentul de la Tanacu, dacă îmi amintesc bine. Practic, noi suntem oamenii zilelor de acum şi noi trebuie să dăm mărturie asupra prezentului, noi ar trebui să-l istorisim cât putem de bine.

          Rep.: - Crezi că această perioadă de pandemie a fost şi ea în scrisul colegilor?

          Ioana Bradea: - Da, am citit despre o scriitoare care ar fi abordat acest subiect, în care era vorba despre o asistentă surmenată, prinsă în lupta contra acestui virus nemilos, dar cred că, relativ, s-a scris puţin exact pe acest subiect, deşi fenomenul în sine mi se pare foarte ofertant şi sunt o grămadă de direcţii pe care ar putea merge un scriitor, un poet, un prozator. Acest subiect s-ar putea exploata la maxim.

          Rep.: - Cenacul UBB, condus de Ion Mureşan, a scos o „Antologie în pandemie”.

          Ioana Bradea: - Da, mi-am amintit că inclusiv Dan Coman a scos un volum cu elevii de la „Liviu Rebreanu”, cu cei de la Centrul de Excelenţă. Şi ei au acolo câteva texte absolut fascinante şi fabuloase tocmai despre starea de urgenţă de anul trecut.

          Rep.: - Cum vezi tu această perioadă prin care trecem?

          Ioana Bradea: - O, nici nu ştiu de unde să încep. E complicat să mă pronunţ. Am auzit mulţi colegi scriitori şi jurnalişti, diverse cunoştinţe că au avut în sfârşit timp să citească. Pentru noi, pentru jurnalişti, mă gândesc că, dimpotrivă, am avut acelaşi ritm, uneori poate şi mai agitat...

          Rep.: - Mai ales atunci, la început, când nu ştiam ce se întâmplă.

          Ioana Bradea: - Nu o pot asocia cu o perioadă de linişte, nici n-am reuşit să citesc mai mult decât până acum, nici n-am reuşit să scriu mai mult, dar m-am trezit asaltată şi bombardată cu o mulţime de comportamente care nu ne fac cinste tocmai nouă. Adică, mi se pare că ne zbatem aşa, dintr-o extremă în alta. Odată suntem într-un fel, odată criticăm. Suntem prinşi în mrejele unei slăbiciuni şi păliţi parcă de o frică de moarte pe care trebuia s-o fi resimţit şi înainte de pandemie, dar parcă acum a mai acută, acum toate obsesiile şi spaimele sunt mai mari. Cred că pandemia a scos ceva din noi, ceva nu tocmai frumos, cred că a scos aşa un soi de mică bestialitate.

          Rep.: - Da, din păcate. Şi mama spunea că pandemia parcă ne-a înrăit.

          Ioana Bradea: - Să ştii că are dreptate.

          Rep.: - Parcă s-a citit mai mult anul trecut, în perioada în care tot auzeam că trebuie să stăm acasă. Probabil că în acea perioadă oamenii au citit, s-au uitat la televizor, au ascultat muzică, dar, totuşi, România a rămas pe ultimele locuri în ceea ce priveşte achiziţia de carte. Nu ştiu, citim pe internet, unde citim, dar nu prea cumpărăm carte. Crezi în aceşti cititori de duminică sau care o dată la zece ani citesc o carte sau în cititorii care citesc constant. Cum ar trebui să fie un cititor?

          Ioana Bradea: - Eu mă bazez foarte mult pe tinerii care vin din spate pentru că am constatat că citesc, fie pe internet, fie preferă audio-boock-urile. Mi se pare că evoluează în ritmul timpurilor pe care le traversăm acum, adică digitalizate, informatizate la maxim sau, mă rog, atât cât ne permite anul. Cred că se cumpără puţină carte, dar asta se datorează şi nivelului de trai foarte scăzut, pentru că, sunt convinsă că, pentru un om care câştigă un salariu mediu, este destul de complicat să dea 40, 50, 60 de lei pentru o carte nouă, dar bănuiesc că se citeşte mult prin împrumutul de cărţi, de la unii la alţii, din câte ştiu şi Biblioteca are o mulţime de cititori, sunt oameni care citesc şi titluri recente. Nu ştiu dacă e momentul să intrăm în panică pentru că nu se mai citeşte sau pentru că nu se cumpără cărţi. Mi se pare că lumea evoluează aşa cum trebuie.  Oricum, literatura sau poezia, se spunea până acum, că ar fi o dimensiune de nişă, dar eu cred că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie.

          Rep.: - Un vers popular spune: „C-aşa calcă din călcâie/ Ca peniţa pe hârtie”. În poezia noastră populară, poetul contura câteodată versuri pe care noi, cei de astăzi, poate nu le mai egalăm.

          Ioana Bradea: - Absolut. Eu am avut o mare surpriză când am văzut antologia regretatului scriitor Andrei Moldovan – „Literatura din Nord”. Apar acolo nişte versuri absolut năucitoare. Inclusiv tatăl meu, că tot am vorbit despre el la început, ne povestea foarte des despre satul acela arhaic în care mama lui, bunica noastră, era una dintre femeile care scria versuri, era invitată, era rugată să scrie versuri la diferitele evenimente. Am înţeles că bunica avea inclusiv vreo 3-4 caiete scrise cu poeme. Tatăl nostru ne povestea că erau poezii scrise cu vers alb. Nu scria cu rimă, aşa cum compunea, de pildă, pentru evenimentele din sat. De asemenea, sunt absolut răscolitoare, sau erau, acum nu ştiu dacă se mai practică, versurile de la înmormântări – versul mortului”. Am asistat odată la o înmormântare, când aveam vreo 11-12 ani şi am auzit nişte versuri de o sensibilitate care te dau peste cap.

          Rep.: - Din păcate, nu mai ştii unde sunt acele caiete. Ne-ar fi foarte folositoare acum să le publicăm. Atunci nu ne gândeam să le scriem.

          Ioana Bradea: - Da, din nefericire. Am înţeles că în familia lor a fost un incident şi cineva le-a aruncat pe foc.

          Rep.: - Tânul meu (aşa i se spunea) îmi povestea cum a fost el, în al Doilea Război Mondial, prin Siberia. Eu, copil fiind, nu aveam răbdare să-l ascult, eram prin clasa a IV-a, a V-a, Dar dacă aş fi avut mintea de acum, să fi notat câteva schiţe, era bine. Tu ai avut şansa să asculţi poveşti de la bunicii tăi?

          Ioana Bradea: - Nu de la bunicii mei. Bunicii mei au murit când eram foarte mică. De exemplu, tata şi-a pierdut părinţii când era încă în facultate. Nu am apucat să-i cunoaştem, iar bunicii din partea mamei tot aşa, au murit când noi eram foarte tineri şi nu ştiam să le ascultăm poveştile. Dar avem câteva casete în care tata ne povesteşte despre ei. Una dintre poveştile fascinante, care apare  de fapt şi în primul meu roman şi în ultimul – „Înalt este numele tău”, este cea în care tata ne povesteşte cum  a ajuns el să facă sculptură. Bunicul lui, care era ţăran get-beget, şi-a pierdut un picior şi l-a rugat pe nepotul lui să îi aducă tot feluri de lucruri şi în acest fel încerca să-l ţină, să-l convingă să stea cât mai mult timp alături de el. În schimbul ajutorului, îi modela din lut tot feluri de animale, îi sculpta din lemn până când, observând şi intuind el fascinaţia tatălui meu,  i-a spus să se apuce şi să-i facă singur pentru că el e bătrân şi obosit. I-a spus să se apuce şi să-şi facă tot ce vrea din lut, iar pe urmă din lemn şi să se gândească că aşa a făcut şi Dumnezeu: a modelat un om, pe Adam, a modelat-o pe Eva, o suflat peste ele şi s-au făcut vii.

          Rep.: - Câtă înţelepciune.

          Ioana Bradea: - Da, aşa l-a încurajat să lucreze, spunându-i că atunci când va ajunge om în toată firea, în putere, bun şi cinstit, va sufla peste ele şi toate vor prinde viaţă. Pe tata l-a fascinat foarte mult această idee şi, văzând, din când în când, avioane zburând deasupra satului, îşi imagina că va reuşi să modeleze în lut un avion, să-l facă funcţional, să sufle pe el şi să-l facă viu. Dar visa să facă multe altele peste care să sufle şi să prindă viaţă. A fost primul impuls care l-a convins pe el că merită să facă artă, merită să facă sculptură pentru că avea de câştigat enorm. Aşa gândea în mintea lui de copil, atunci.

          Rep.: - Bunicul a avut dreptate, le-a însufleţit şi le-a dat viaţă. În această perioadă, dacă s-au tăiat bani de undeva, s-au tăiat de la cultură. Putem trăi fără cultură?

          Ioana Bradea: - Nu, categoric nu. Pentru că, cultura, începând cu muzica, cu literatura, pictura şi tot restul artelor care compun acest mare segment de cultură, se suprapune, practic, chiar peste spiritualitatea noastră, chiar peste ceea ce gândim, ceea ce simţim. Nu pot să concep existenţa şi viaţa noastră fără cultură şi nici în afara ei şi nici nu-mi imaginez că ar fi posibil aşa ceva. Bănuiesc că şi în cele mai crunte vremuri, oamenii ştiu că îşi găsesc refugiul  fie într-o melodie, fie într-o carte, fie privind un tablou. Exclus, nu cred că se poate trăi fără cultură. Marea tristeţe este că, deşi bănuiesc că într-un fel sau altul, măcar la nivel declarativ, fie că recunosc, fie că nu, inclusiv politicienii realizează treaba asta, dar nu se urnesc să şi încurajeze, aşa cum s-ar cuvine, sau să sprijine aşa cum s-ar cuveni acest segment care face parte din viaţa noastră.

          Rep.: - O perioadă ai plecat în lume. După terminarea renumitului Colegiu „Liviu Rebreanu” ai mers la Universitatea din Bucureşti, Secţia Portugheză-Franceză. O perioadă ai stat în Bucureşti după care ai revenit acasă. În momentul de faţă, mai ai gânduri de plecat în Bucureşti sau te-ai readaptat la viaţa de acasă?

          Ioana Bradea: - Da, a fost încă un episod foarte interesant. Atunci când am plecat din Bucureşti eram convinsă că o fac doar pentru 2-3 luni. A fost o aglomerare de întâmplări, a trebuit să eliberăm apartamentul în care stăteam eu şi fratele meu în chirie şi, de pe o săptămână pe alta, nu am reuşit să găsesc nimic, astfel că mi-am zis că voi sta 2-3 luni acasă, după care mă întorc la Bucureşti pentru că acolo se întâmplă totul, acolo pulsează viaţa, acolo pulsează orice. Ţin minte şi acum că, unul dintre prietenii noştri de familie mai în vârstă mi-a spus că aşa spunem toţi, că rămânem doar 2-3 luni şi uite că pe urmă rămânem îngropaţi în acest oraş de provincie. Da, au trecut anotimpurile, ca să zic aşa, şi, deşi eu aveam impresia că totul se întâmplă în Bucureşti, în realitate, eu toate cărţile le-am scris aici. Primul meu roman a fost inspirat de experienţele trăite, petrecute în Bucureşti, dar în final, aici, la Bistriţa, am găsit liniştea necesară ca să scriu, să stau, să le rumeg pe toate, să le aranjez în pagină. Mă gândesc, şi parcă am şi auzit pe una dintre profesoarele mele spunând că, în fond, ce e Bistriţa?. E un fel de cartier al Bucureştiului. Dacă stai să faci un mic exerciţiu de imaginaţie, mi se pare că se poate scrie din absolut orice colţ al pământului, inclusiv dintr-un sătuc pierdut din judeţ, cum ne-a demonstrat atât de bine badea Vasile Dâncu, de pe dealul Runcului. Spaţiul în sine, geografia, nu reprezintă un impediment şi nicio piedică.

          Rep.: - Nu mai sunt acele vremuri în care limba română să fie interzisă în zona noastră şi să fim nevoiţi să plecăm precum George Coşbuc şi mai apoi Liviu Rebreanu, Andrei Mureşanu, să fim nevoiţi să trecem munţii, în România. Pentru că, dacă ai talent, nu mai poţi spune că eşti din provincie. Talentul îşi spune cuvântul, cartea ta îşi spune cuvântul. Există foarte multe mijloace de comunicare astăzi, încât poţi să-ţi trimiţi cartea din orice colţ al lumii. Crezi în generaţii? Există un război între generaţii?

          Ioana Bradea: - Nu ştiu ce să spun. Eu nu am fost martora niciunui război. Ştiu că există discuţii, ştiu că există disensiuni, că se ceartă unii dintre ei, probabil din raţiuni didactice istoricii împart în generaţii „hoardele” de scriitori. Dar, mi se pare că de bun simţ ar fi să ne situăm un pic dincolo de această poveste. Eu nu m-am certat cu nimeni pe motiv de generaţii, nici nu am îndrăznit niciodată să mă raportez la scriitorii mai vechi vindicativ sau războinic, mi se pare că fiecare are dimensiunea lui în care se poate exprima şi pentru fiecare există cititori. Ştiu, am văzut că sunt o mulţime de tineri care scriu extraordinar acum, care vin din urmă, uneori am inclusiv mici invidii – metaforic şi în sensul bun spus – că, uite, aşa ceva mi-ar fi plăcut să scriu şi eu, ceva ce am regăsit la poeţi foarte tineri de acum. Dar, în rest, cred că ar trebui ca noi să depăşim noi un pic acest concept de război între generaţii, pentru că, în final, toţi vom fi oale şi ulcele.

          Rep.: - Până la urmă, în istoria literară rămâne ceea ce este valoros, se cerne. Cred că în judeţ suntem aproape 100 de scriitori, care ne spunem scriitori.

          Ioana Bradea: - Ceea ce nu-i rău.

          Rep.: - Ca şi la cântăreţi.

          Ioana Bradea: - Fiecare are felia lui de public şi fiecare îşi manifestă orgoliul aşa cum ştie mai bine, aşa cum poate.

          Rep.: – Este importantă, pe de altă parte, critica? Crezi în ceea ce spune critica?

          Ioana Bradea: - Nu pot să spun că am insomnii după ce citesc aceste texte. Într-o noapte am fost curioasă şi am butonat după aceste păreri – pe urmă n-am mai fost curioasă – dar am găsit şi nişte cronici în care erau făcute harcea-parcea cărţile mele şi, ulterior, mi-am dat seama că câteva dintre acele idei erau chiar OK spuse, am fost de acord cu ele. După câţiva ani de la publicarea cărţilor am găsit şi eu mici fisuri în cărţi şi mi-am dat seama că poate nu trebuie să pun chiar aşa. Dar criticile, cronicile apar întotdeauna prea târziu, după ce tu ţi-ai scris cartea. Pe de altă parte, nu prea cred nici în discuţiile în care doi prieteni îşi arată manuscrisul şi recomandă să se corecteze acolo. Dacă mie ar veni cineva şi mi-ar spune să corectez ceva, să scriu altfel, eu nu aş fi de acord.

          Rep.: - N-ai fi putut trăi înainte de 89 când scriitorilor li se spunea să taie de acolo şi să scrie altceva.

          Ioana Bradea: - Cred că ar fi fost într-adevăr o problemă. Era crunt cu cenzura şi trebuiau să accepte pentru că nu aveau de ales, probabil. Unii au acceptat, alţii nu.

          Rep.: - Alţii nu au fost publicaţi dacă nu au acceptat.

          Ioana Bradea: - Bănuiesc şi cred că oricine se bucură în momentul în care îşi vede cartea comentată de critici, dar mă gândesc că e bine să ne impunem şi un soi de detaşare sau să înţelegem, să percepem din asemenea cronici doar ce e mai bun sau să acceptăm cu seninătate şi criticile şi să nu mai repetăm erori în viitoarele cărţi. Mă gândesc că şi critica are rolul ei.

          Rep.: - Toată lumea ştie despre primul tău roman „Bâgău”, este cunoscut în ţară.

          Ioana Bradea: - Eu nu cred că ştie chiar toată lumea.

          Rep.: - Cum este văzut astăzi scriitorul spre deosebire de Sadoveanu, Rebreanu, care erau nişte boemi, când apăreau pe stradă toată lumea îi recunoştea? Acum, când apare pe stradă Ioana Bradea? Mai sunt scriitorii remarcaţi sau nu mai sunt cunoscute chipurile lor?

          Ioana Bradea: - Sunt şi scriitori recunoscuţi pe stradă, care apar mai des, care sunt mai volubili, care comunică mai des şi pe reţelele de socializare. N-aş zice neapărat că sunt într-un con de umbră. Bineînţeles, scriitorii nu sunt nici veneraţi aşa cum erau Sadoveanu sau Rebreanu care ştim că erau adevărate staruri în acea epocă. Pe mine până acum nu m-a recunoscut nimeni pe stradă, nici nu mi-aş dori, sinceră să fiu. Bănuiesc că fiecare scriitor este privit, probabil, după cât munceşte. Dacă te agiţi, dacă ieşi la conferinţe, dacă îţi susţii cărţile, ca de exemplu domnul Cărtărescu, atunci lumea te cunoaşte, deja eşti formator de opinie, îţi dai cu părerea în tot feluri de probleme, subiecte. Altminteri, mă gândesc că fiecare face ceea ce-şi propune. Eu sunt absolut mulţumită de cum se întâmplă lucrurile, cum decurg. E o dimensiune foarte frumoasă a scriitorului să stea, pur şi simplu, şi să rumege cuvintele, nu neapărat să publice. Sau să mergi şi să te bucuri de liniştea de cuvinte sau îţi asumi inclusiv o anumită izolare, o anumită linişte. Mi se pare perfect.

          Rep: - La ce lucrează Ioana Bradea acum?

          Ioana Bradea: - Am în minte, gata să explodeze, vreo trei cărţi, dar nu ştiu când o să mă apuc. Le tot coc, dar până intervine momentul să le şi scriu mai e un pic.

          Rep.: - Mesajul de final ar fi că...

          Ioana Bradea: - Puneţi mâna pe cărţi şi citiţi. Aşa ne spunea tatăl nostru. Ne întreba dacă am citit Cantemir. Nu conta pentru el dacă am citit altceva, trebuia să citim Cantemir. Cu ruşine trebuie să recunosc că nici până acum nu l-am citit, dar o să mă apuc într-o zi.