Exclusivitate! Ambasadorul Gabriel Gafiţa: Bistriţa e unică

Începând din această toamnă ambasador al României în Republica Peru este scriitorul Gabriel Gafiţa. El a mai fost ambasador al României la Lisabona, în perioada 2005-2008. Înainte de plecarea în Peru, Gabriel Gafiţa a petrecut două săptămâni la Bistriţa împreună cu soţia, scriitoarea Ileana Gafiţa, bistriţeancă, fiică a scriitorului Valentin Raus. Am profitat de aceste momente pentru a realiza un interviu cu domnia sa despre literatură şi diplomaţie. Îi dorim succes în nobila misiune de a reprezenta ţara la nivel înalt în Peru şi îl aşteptăm, întotdeauna cu drag, la Bistriţa, pe domnul ambasador, cel care spune că aici este casa lui.

          Rep.: - În primul rând vă urez bine aţi revenit acasă, pentru că ştiu că în fiecare an, în perioada verii, reveniţi la Bistriţa. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest colţ de ţară?

          Gabriel Gafiţa: - Bistriţa reprezintă acasă. Ca orice bucureştean, îmi caut şi eu rădăcinile acolo unde am legături foarte puternice, iar aceste legături vin din faptul că soţia mea este născută la Bistriţa şi aici este locuinţa părinţilor ei. Noi am păstrat această locuinţă şi venim în fiecare vară, şi uneori iarna,  la Bistriţa să ne încărcăm bateriile.

          Rep.: - Cum vedeţi, bucureştean fiind, orăşelul nostru?

          G.G.: - Văzându-l la intervale mari, constat schimbările, probabil mai tare decât locuitorii Bistriţei care le văd zi de zi. Eu văd rezultatele, din şase în şase luni, sau de la un an la altul. Este un oraş foarte bine organizat, discutam chiar cu membrii familiei, care sunt din alte oraşe din Transilvania, că este mult mai bine organizat decât alte oraşe mai mari. Sunt foarte vizibile schimbările în configuraţia oraşului. Axele care s-au construit pe parcursul anilor arată foarte bine acum. Se scoate în evidenţă caracterul istoric al oraşului, cu toate că sunt foatre multe noutăţi, construcţii sau amenajări noi, străzi pavate, dar sunt, de exemplu,  aceste capace puse pe jos, cu breslele şi stema oraşului. Se reaminteşte tot timpul caracterul istoric al oraşului şi se păstrează o tradiţie frumoasă, cum este tradiţia săsească, chiar dacă sunt foarte puţini saşi acum, în orice caz, tradiţia se păstrează. Mi s-a părut interesant, soţia mea a urmat Liceul German, că saşii vin în continuare şi se întâlnesc în fiecare an  aici. Ei ţin foarte mult la această chestiune şi creează tot feluri de prilejuri pentru întâlnire. Sunt ocazii frumoase, sunt oameni care se întâlnesc, se revăd şi ar fi frumos ca aceste tradiţii să fie preluate şi de generaţiile mai tinere.

          Rep.: - Cum sunt bistriţenii?

          G.G.: - În primul rând mă bucur de liniştea pe care o constat, mi se pare un oraş foarte liniştit. Fiecare maşină are locul ei, nu sunt claxoane, nu este muzică dată excesiv de tare. Este un soi spirit comunitar care este foarte frumos. Sunt convins că bistriţenii care locuiesc aici zi de zi au o altă părere, dar eu îmi permit această părere ca un vizitator.

          Rep.: - Aţi fost ambasador, aţi vizitat toată lumea. Dacă ar fi să faceţi o promovare pentru Bistriţa, de ce ar trebui să vină turiştii la noi în orăşel?

          G.G.: - În primul rând ar fi centrul istoric, Biserica Evanghelică, Biserica Ortodoxă din celălalt capăt al Pietonalului. Este şi zona Sugălete, care este foarte spectaculoasă. În tot centrul oraşului se păstrează acest spirit de secol XIX în care au rămas individualizate anumite construcţii şi mai vechi de atât, ca de exemplu Turnul Dogarilor. Se regăseşte aici un anumit spirit tradiţional bine păstrat, deşi probabil că cei care au imprimat iniţial acest spirit nu mai sunt astăzi, şi mă refer la tradiţia germană. Dar este şi acum bine păstrat, bine documentat, şi mă refer la acele panouri din jurul Bisericii Evanghelice care reproduc cărţi poştale vechi, fotografii vechi, te uiţi în jurul tău şi vezi clădirile vechi. Poţi urmă istoria pe viu. Există continuitate. Mărturisesc că m-a preocupat puţin faptul că la una dintre casele de pe Sugălete a apărut o supraetajare şi mi-am zis că dacă începe să se supraetajeze s-ar putea să se piardă acest spirit tradiţional. Dacă începe supraetajarea, vor apărea termopanele şi nu mai este acelaşi lucru. Pe de altă parte, sigur că şi oamenii care sunt în aceste case vor să trăiască modern, la nivelul secolului XXI, aşa că probabil că undeva trebuie găsită o cale de mijloc între cele două.

          Rep.: - Cum se vede Bistriţa şi judeţul nostru de la Bucureşti ?

          G.G.: - Este un oraş istoric, un centru vechi, un oraş foarte activ sub aspect cultural. Chiar dacă nu există teatru permanent aici, nu există orchestră permanentă, este totuşi un oraş cu foarte multe evenimente culturale, cu manifestări care au devenit tradiţionale, cum ar fi „Nunta Zamfirei”, cum sunt aceste seri de poezie care se organizează, Festivalul „Coşbuc”, elemente de referinţă, repere istorice foarte importante. Sunt şi plusuri şi minusuri, ca să spun aşa. Cred că sunt reporteri ai diferitelor posturi de televiziune extrem de activi din Bistriţa, pentru că sunt convins că, de exemplu, accidente sunt în toate judeţele ţării, dar cele din Bistriţa sunt cele mai popularizate. Este foarte interesant acest lucru, inclusiv sub acest aspect Bistiţa-Năsăud pare un judeţ foarte dinamic. Sigur, poate nu e bine, dar judeţul este foarte prezent, foarte activ.

          Rep.: - Dacă ar fi să comparaţi Bistriţa cu o altă zonă în care aţi fost, cu ce se aseamănă?

          G.G.: - Nu ştiu, posibil să semene cu Bucovina într-un anumit sens, sigur sunt aproape. Însă Bistriţa e unică, nu există termen de comparaţie. Inclusiv bistriţenii care ajung în Bucureşti sunt nişte persoane deosebită.

          Rep:: - O asemănare cu Portugalia, sau cu Ecuador, pe unde aţi fost?

          G.G.: - Cu Evora, un oraş cu un centru vechi frumos care se păstrează şi oraşul se dezvoltă în jurul lui. Ar fi aşa, un termen de referinţă. Dar aici este un loc unic.

          Rep.: - Sunteţi un scriitor activ în ultimii doi-trei ani. V-aţi reactivat după perioada în care aţi fost ambasador? Un scriitor este influenţat şi de locurile în care trăieşte şi dacă Bistriţa v-a influenţat în scrierile dumneavoastră?

          G.G.: - Ultimul meu volum de povestiri, „Zahăr şi miere”, selectează nouă momente din experienţa mea diplomatică. Sunt subiecte cu români din străinătate. Pentru că şi asta este o dimensiune importantă a existenţei noastre, o comunitate de 3-4 milioane de români în afara graniţelor ţării, am simţit nevoia să mutăm un mod de viaţă românesc în afara României. Şi asta am urmărit eu, cum şi ce gen de manifestări se transplantează în alte ţări şi cum este acest şoc cultural, cum se întâlnesc manifestările noastre cu modul de viaţă din alte ţări. Modul în care m-a influenţat Bistriţa în scrierile mele a fost prin faptul că, venind în fiecare an şi având cunoştinţe în mediul cutural de aici, am văzut că oamenii sunt foarte activi sub aspect editorial. Oamenii scriu, publică, şi la un moment dat asta mi-a creat un soi de ambiţie şi determinare interioară, să mă pun pe scaun şi să lucrez până când mi-au ieşit cele două cărţi – romanul „ Du-te departe de mine” şi volumul de povestiri „Zahăr şi miere”. În ultimul an m-am lăsat puţin pe „tânjală”, metaforic vorbind, pentru că am pregătit plecarea în Peru şi care m-a acaparat foarte tare, însă promit că de îndată ce ajung în Peru şi încep să mă aşez acolo, revin la scris.

          Rep.: - Cum aţi primit această provocare?

          G.G.: - Într-un fel am primit-o pozitiv, dar mă aşteptam, pentru că eu de vreo cinci ani răspund de domeniul Americii Latine. Am fost directorul acestei Direcţii în ultimii trei ani de zile, înainte a fost o direcţie mai mare, se chema Asia-Pacific şi America Latină şi eu eram director peste această direcţie mare, pe urmă s-a împărţit în două şi a devenit Asia-Pacific o direcţie şi America Latină alta. E normal ca după ce te-ai ocupat atâta timp de o anumită zonă să mergi ambasador într-una din ţările din această zonă. Numirea vine după un turneu pe care l-am făcut la începutul lui 2015 în Peru şi Columbia, pentru consultări cu ministerele de externe de acolo. La sfârşitul lui 2015 am mers în Ecuador ca participant la o reuniune internaţională. Este o zonă interesantă, o zonă care mi-a plăcut foarte mult şi unde am simţit că voi reveni. Voi fi ambasador la Peru şi ambasador nerezident şi în Ecuador şi Bolivia.

          Rep.: - Avem comunitate mare de români acolo?

          G.G.: - Nu, avem în Peru vreo 150-160 persoane, majoritatea sunt românce căsătorite cu foşti studenţi din Peru în România. Şi mai sunt persoane care ajung acolo cu diferite prilejuri, sunt membri ai unor corporaţii internaţionale. În Ecuador sunt puţini români, sub 100, însă avem un consul onorific foarte activ acolo, Radu Mihail. Şi în Bolivia sunt puţini români. Din păcate, există şi deţinuţi români în închisorile din aceste ţări, pentru trafic de droguri şi clonare de carduri. Şi ei sunt cetăţeni români şi de ei trebuie să aibă grijă cineva.

          Rep.: - Cum este Peru, cum este acea zonă?

          G.G.: - Peru este o ţară frumoasă, de vreo 5-6 ori mai mare ca România, foarte diversă, cu munţi cu înălţimi foarte mari şi în centru cu pădurea amazoniană. Există o tradiţie a incaşilor acolo şi momumentul cel mai reprezentativ este sanctuarul de la Maciu Pici, există toată tradiţia spaniolă după Conquista. Sunt foarte multe obiective turistice de vizitat acolo. Este ţara cu cea mai avansată artă culinară din America Latină. Ca un element de culoare, în primele 20 de restaurante din lume, trei sunt din Peru. Sunt foarte multe asemenea site-uri, restaurante, reviste care sunt dedicate artei culinare.

          Rep.: - Pentru că sunteţi şi scriitor, pe lângă funcţia de diplomat, vreau să vă întreb cum vă gândiţi să promovaţi partea literară a României acolo?

          G.G:: - Deocamdată, să ajung acolo şi să încep să cunosc mediile intelectuale de acolo. În America Latină, România este foarte puţin cunoscută, trebuie să iau contact cu editorii de acolo. Ştiu că în Lima, am văzut când am fost acolo, este o casă a poeziei, dar vreau să văd exact ce se întâmplă acolo şi să vedem în continuare ce se poate face, împreună cu editurile româneşti, care au mai publicat în limba spaniolă. Există un scriitor român, Grigore Cubler, un personaj foarte interesant, care a trăit în Peru. S-a născut în 1902, a luptat ca tânăr soldat în Primul Război Mondial, şi-a pierdut 2-3 degete de la o mână şi a intrat după aceea în diplomaţie. În perioada interbelică a fost diplomat în mai multe ambasade din Europa şi, în 1947, când ministrul de Externe a devenit Ana Pauker şi a început să dea afară pe capete diplomaţii, el şi-a tirmis demisia şi nu s-a mai întors în România. Împreună cu soţia sa, o suedeză, şi cei trei copii, s-a stabilit în Peru, cu totul întâmplător, învârtind globul şi punând degetul undeva pe mapamond. În Peru a lucrat pentru o societate de asigurări, iar seara era solist violonist la Orchestra Simfonică din Lima. A scris şi publicat mai mult în revistele emigraţiei din Statele Unite. A murit în 1973 şi vreau să văd dacă mai este în viaţă vreun copil al său, să iau legătura cu el.

          Rep.: - O ţară se poate promova şi prin sau în primul rând prin literatură?

          G.G.: - Cred că se poate promova, dar cred că trebuie şi un ajutor instituţional, prin Institutul Cultural, Ministerul Culturii sau prin proiecte culturale, altfel este destul de greu. Probabil că nu există traducător de limbă română în Peru, dar există în Spania.

          Rep.: - Cum reuşeşti să fii cel mai vizibil: prin sport, prin folclor?

          G.G.: - Vă dau câteva exemple din experienţa mea de până acum. Am fost în Columbia şi am avut o discuţie la sediul Poliţiei. Poliţia era la Ministerul de Interne şi a venit un militar care a stat de vorbă cu noi şi, primul lucru pe care ni l-a spus a fost că „în 1994, în America, ne-aţi bătut la fotbal, Hagi ne-a dat două goluri”. Asta a fost primul lucru pe care l-am discutat cu un militar, fără să ne cunoaştem, după care s-a trecut la discuţii concrete. În alte părţi, în Argentina, îşi aminteau că i-am bătut cu 3-2 tot la Campionatul Mondial de fotbal. Toată lumea îi cunoaşte pe Nadia, Năstase şi Hagi. Un alt exemplu, în Sir Lanca, prin anii 70, România a livrat vagoane de cale ferate pentru căile ferate de acolo. Acele vagoane sunt în funcţiune şi acum, deşi ele trebuie schimbate, dar au venit din nou în România, pentru că toată lumea ştia că vagoanele vin din România. În anii 80, România a instalat zeci şi zeci de km de căi ferate în Brazilia. Acest lucru era cunoscut. Un diplomat rus a vrut mobilă (în perioada sovietică, la ei, se făceau programări pentru diferite produse care veneau din import). Cea mai bună mobilă era din România şi lumea se înscria cu mult înainte să se căsătorească. Când se căsătoreau şi primeau un apartament pe care-l puteau mobila cu mobilă românească era un moment de maximă fericire, de realizare. El ne-a spus că deşi atunci nu erau relaţii politice deosebite, oamenii la nivel individual aveau o simpatie deosebită, pentru legau mobila românească de tinereţe, de începutul unei vieţi noi, de familie. Şi ne spunea că România pierde foarte mult pentru că a sistat aceste exporturi de mobilă. Depinde, cu ce anume este prezent într-un loc sau altul. Românii sunt prezenţi în multe locuri prin formaţii folclorice. Bistriţa menţine de ani de zile festivalul „Nunta Zamfirei”. Tocmai vin de la o întâlnire cu prof. Dorel Cosma, directorul Centrului Cultural, care îmi spunea că anul viitor „Cununa de pe Someş” merge la un festival în Peru. În momentul când voi ajunge acolo voi lua legătura cu organizatorii. Va fi primul eveniment mai important după sosirea mea acolo.

          Rep.: - De când sunteţi la Bistriţa? Aţi vizitat doar oraşul sau aţi fost şi prin judeţ?

          G.G.: - De vreo 10 zile. Am fost şi prin judeţ, normal la Colibiţa, un loc deosebit, care poate concura cu orice loc din Elveţia sau Austria, un loc unde pot vedea obiceiurile noastre tradiţionale.

          Rep.: - Vă simţiţi bine în acest mediu?

          G.G.: - Da, îmi place acest mediu, îmi place simt mirosul câmpului, mirosul satului. Cred că România pierde foarte mult pentru că forţează preluarea unor elemente aşa zis moderne din alte ţări. Am  constata cu plăcere că au dispărut din piaţa acele roşii din străinătate, care nu au niciun gust şi au apărut producătorii locali. Sper că oamenii nu vor strica lucruri bun şi tradiţional pe care-l au şi să planteze altele care nu au niciun gust.

          Rep.: - Prin activitatea dumneavoastră din Peru, veţi putea face lobby şi pentru această zonă?

          G.G.: - Da,  voi vedea ce se poate face, concret, cu Ministerul Turismului, pentru a atrage turişti în România. Este un avantaj foarte mare pentru Peru şi Columbia pentru că s-au ridicat vizele pentru Spaţiul Schengen pentru o perioadă mai mică de 3 luni. Există elemente de interes care se pot promova acolo şi pe care o să le promovez.

          Rep.: - Revenim la scris. Care a fost primul scriitor bistriţean pe care l-aţi întâlnit?

          G.G.: - Inevitabil, Valentin Raus, am auzit despre el înainte de a cunoaşte pe fiica lui la facultate. Am fost coleg de facultate cu soţia mea, dar l-am cunoscut pe tatăl ei înainte. A trimis un manuscris la editura unde redactor şef  era tatăl meu. Ulterior, ne-am cunoscut şi am devenit rude. Astăzi sunt mulţi scriitori pe care-i cunosc, şi nu aş vrea să intru în detalii să nu nedreptăţesc pe nimeni.

          Rep.: - Cum se vede scrisul din Bistriţa la Bucureşti?

          G.G.: - Eu am observat un fenomen care într-un fel este pozitiv, în alt fel negativ, acest fenomen al regionalizării excesive. Din păcate, publicaţii din Bucureşti nu se cunosc în ţară, publicaţii din ţară nu se cunosc la Bucureşti, nu ajung dintr-un loc în altul. Se creează centre de interes literar. Nu ştiu dacă în centrul Clujului pot pătrunde alţi oameni, nu ştiu dacă la Mureş pot intra alţii. Cred că bistriţenii sunt şi ei un grup bine constituit. Din păcate, se cunoaşte puţin din afara regiunii respective. Este bine pentru că cultura nu se face la Bucureşti, cum era cazul înainte de 1989, este bine să fie multe centre culturale în ţară, dar în acelaşi timp cred că asta duce la o anumită izolare şi se pierde legătura între oameni. Mă uit pe internet la o publicaţie şi îmi dau seama că radiaţia lor în afara zonei  de provenienţă nu este foarte mare. De altfel, nici nu sunt foarte implicat în viaţa culturală din Bucureşti, dar am această impresie că se fenomenul regionalizării, înainte de a fi administrativ, este cultural cu siguranţă. Cu bunele şi relele lui.

          Rep.: - Vă mulţumesc pentru aceste gânduri, şi până când vă vom revedea peste un an din nou la Bistriţa, vă rog un gând pentru bistriţeni.

          G.G.: - Cred că oraşul Bistriţa şi judeţul sunt în mod cert în creştere şi afirmare, într-o dezvoltare pozitivă şi cred că acest ataşament faţă de oraş şi judeţ, păstrate şi bine canalizate pot să ducă la rezultate foarte bune. Cred că oraşul Bistriţa şi judeţul Bistriţa-Năsăud sunt nişte identităţi,  individualităţi certe în România pe care nimeni nu le poate constesta. Şi cred că e bine să se păstreze aceste lucruri şi să se accentueze trăsăturile lui pozitive, adică respectul faţă de tradiţii, faţă de istorie, faţă de folclor, faţă de literatură, generozitatea intelectuală, conştiinţa individualităţii proprii, cred că toate acestea există şi se fac din dorinţa de progres social, de dezvoltare a oraşului şi judeţului, de propăşire a spiritului local, bine canalizate şi ţinute în limitele normalităţii şi ferite de excese, pot să ducă la rezultate foarte bune şi Bistriţa să fie un centru de iradiere spirituală.

          Rep.: - Vă mulţumim.