Jurnalism/ jurnalist de ținut minte

Ne place să folosim termenul de „jurnalism”, e modern, deschis, potrivit la toate mijloacele de informare (mass-media), în defavoarea surorilor mai mari, peste care a trecut timpul, cum sunt „gazetărie” sau „ziaristică”, de care ne aducem aminte, la sărbători potrivite, dar ele au un parfum al lor, vetust, și un farmec inegalabil. Pentru o clipă m-am întrebat ce-l face pe un ziarist să rămână în amintire, să fie nemuritor, să lase urme în profesie sau în carieră, să reprezinte mai mult decât o persoană ce aparține unui ziar, unui radio, unei televiziuni, să „trăiască” mai mult decât ține evenimentul despre care scrie, vorbește. Cum și ce să facă un ziarist, ca să fie ținut minte? În sensul bun, nu de a nu fi iertat mult și bine, pentru unele articole dezvăluitoare. Pentru a fi de cursă lungă, un jurnalist ( mi-am răspuns tot eu ) trebuie să se remarce prin trăsături, uneori devenite complementare: să promoveze întâmplări, care să   zguduie din temelii o societate, să-i vadă pe acei oameni, care merită scoși în față, și să adopte un stil ( împământenit, ca fiind jurnalistic ), pe care să se sprijine oricând, cu influențe literare, bogat și expresiv, astfel ca știrile să nu fie seci și jucate doar de la o poartă la alta, și pe ploaie și pe soare.

      Ne-am obișnuit ca jurnaliștii să aducă știri, mai ales la radio și la televiziune. De aici și al patrulea termen, ușor ironic, de „știristă” sau „știrist” ( mai rar, ce-i drept ). Ca să se impună, un jurnalist are nevoie de ani mulți de activitate și de un context favorabil afirmării. În jurul lui se dezvoltă adevărate școli, de opinii, o întreagă ideologie, care face diferența între „brand”-uri. Unii șefi de ziare, de televiziuni sunt în primele rânduri. O simplă căutare pe „Wikipedia” mi-a oferit o imagine a unei liste, de la A la Z, cu jurnaliști români, majoritatea oameni de televiziune/ televiziuni, puțini și scriitori. Deși conduc o filială a UZPR cu cincizecișicinci de membri, și tineri, și cu experiență, numiți editori-seniori ( se poartă, și la case mai... mici ), n-am (re)găsit numele niciunui coleg. No comment!

     Două întâlniri ale zilelor din urmă m-au convins de frumusețea lumii simple, care merită scoasă în față, pe măsura înțelepciunii și a rostului care vin „din adâncuri, din vecii, din mereu”. Primus: eram într-un market al zilelor noastre, ceva obișnuit, printre rafturi ( nu, nu de carte ), fără grabă, căutând, dar, parcă, așteptând ca ceva să se întâmple. Și, în așteptare a ceva care să-mi marcheze ziua, trec încet pe lângă doi domni și surprind dialogul neconvențional, neobișnuit, oricum, pentru spațiul conturat. Se bucurau unul de vederea celuilalt, am înțeles/ dedus că trecut-au anii și, la un moment dat, unul dintre ei scoate din servietă ( obiect de modă veche, funcționărească ) o carte pe care o deschide cu grijă, tacticos, la prima pagină, și începe să scrie un autograf, obișnuit parcă de ceva vreme cu tabietul acesta. Mai spune, din câte surprind, fără să mă fac simțită, că lucrează la un ziar local și scrie din când în când și cărți. S-au bucurat, fiecare în felul lui, de schimbul de gânduri, de vorbe, și au plecat în drumul lor.  Secundus:  într-o după amiază m-am gândit să merg la cinema, să vizionez un film romantic, o comedie. Și am avut noroc. Rula un film francez, „Facă-se voia ta!”, în care personajele, decorurile, muzica, limba franceză, întâmplările, emoțiile create au făcut să nu-mi pară rău pentru decizia luată. Dar, înainte de începerea filmului, în hol, după ce mi-am cumpărat bilet, o văd pe casieriță ( sau, cum să o numesc? ) apropiindu-se de mine, cerându-și permisiunea să mă întrebe ceva. Desigur, era gol, ca după șapte metri. Cine alege vara o sală de cinema, când piscinele sunt neîncăpătoare. În sală, au mai fost încă două persoane. Atât. Doamna chiar mă cunoștea și a spus cu admirație că-i pare rău că deranjează, eram privilegiată să văd tot filmul numai pentru mine. Mie, în schimb, mi-a părut bine că nu sunt singură. Revenind la fata de la bilete. Era o tânără care a vrut să afle de unde am eu bucuria, răbdarea și blândețea, pe care le citește ea pe chipul meu. Am lămurit misterul: din educație, din școală, din civilizație, din preocupări. M-a surprins ( plăcut ) dorința ei de a vorbi, de a ( se ) exprima, sincer, și am întrebat-o ce ( mai ) citește. Mi-a spus că la capitolul ziare nu stă foarte bine, doar atât urmărește: „Ziarul financiar”. Este atrasă de știri de acest fel. Și, într-adevăr, m-a convins de interesul avut pentru zona de business, de afaceri, de a fi la zi cu ce se întâmplă în / pe această lume. Paradoxul este că a absolvit un liceu de arte. Discuția m-a îmbogățit, m-a făcut să-mi ridic ochii spre cer.

      Cele două întâmplări, cărora eu le-am dat formă de poveste,  m-au încredințat, dacă mai era nevoie, că ziarele fac parte din viața noastră și că trebuie să le privim/ citim cu încredere, cu speranță, chiar și atunci când nu ne așteptăm ca ecourile să fie vizibile. Ele nu vor întârzia să apară. Cu siguranță.

Elena M. Cîmpan