Misterele unui asasinat

Nu mă număr printre fanii handbalului, deşi atunci când le prind la televizor, urmăresc meciurile echipelor naţionale. Prin primii ani de liceu chiar am practicat acest joc şi-i cunosc binişor regulile, astfel încât îmi dau seama de potenţialul unei echipe sau al unui jucător. L-am văzut evoluând în vreo două meciuri şi pe Marian Cozma şi de aceea nici nu m-a surprins faptul că lumea sportului de la noi a deplâns, în unanimitate, tragica lui dispariţie.

Primele ştiri despre moartea sportivului român vorbeau despre o încăierare într-un club din Veszprem, oraş din Ungaria, în a cărui echipă de handbal evolua Marian Cozma. Am urmărit apoi, la televizor, imagini cu cetăţeni ai oraşului, care întristaţi, aprindeau lumânări şi depuneau flori la locul unde fusese ucis handbalistul. Nicio clipă nu m-am îndoit de sinceritatea sentimentelor de regret ale locuitorilor din Veszprem. Am apreciat, de asemenea, rapiditatea şi profesionalismul poliţiei ungare, care a reuşit, în scurt timp, să-i captureze pe câţiva suspecţi, după imaginile surprinse de camerele de luat vederi. M-a uimit apoi acuzaţia de rasism adresată presei de către premierul ungar. Articolul incriminat nu prea păcătuia prin aşa ceva. E, pur şi simplu, un adevăr faptul că cele mai numeroase delicte grave şi foarte grave sunt comise de cetăţeni de etnie romă. Aceasta-i situaţia şi la noi şi-n Ungaria şi, după câte ştim şi pătimim, şi-n Italia. Se pare însă că premierul dorea să preîntâmpine o reacţie furibundă împotriva ţiganilor pentru că, probabil, deţinea mai multe informaţii despre acest caz. În revărsarea emoţională de regrete, compasiune, durere, o întrebare simplă a rămas fără răspuns. De ce a fost ucis handbalistul român? Iniţial s-a spus că cineva i-ar fi agresat logodnica, apoi că Marian Cozma ar fi sărit în apărarea unei chelneriţe şi, în sfârşit, că în urmă cu o săptămână avusese un conflict cu cineva. Însă la cea mai simplă analiză niciunul din aceste motive nu stă în picioare. Un bărbat de statura atletică a lui Marian Cozma nu putea fi doborât într-o simplă încăierare.

Imaginile transmise de televiziuni, în care handbalistul încerca să scape fugind pe scări, evidenţiază un atac în grup. Sportivul se afla singur în mijlocul unei haite setoase de sânge. Niciunul din cei cu care participa la petrecere, nici măcar cei câţiva poliţişti prezenţi în local n-au sărit în apărarea lui. Autopsia a scos la lumină şi-un alt amănunt. Cel care i-a înfipt cuţitul în inimă l-a răsucit de două ori, ca să fie sigur că l-a omorât. Arma crimei n-a fost găsită. Suspecţii reţinuţi, din lipsă de probe, nu pot fi acuzaţi că i-ar fi aplicat lovitura mortală. Nişte avocaţi buni îi pot scăpa cu pedepse, relativ minore, în comparaţie cu gravitatea faptei – crimă cu premeditare.

De ce a fost ucis Marian Cozma? Obsedantă, această întrebare trebuie pusă până când cei în jurisdicţia cărora a fost comisă crima vor avea cinstea şi curajul de-a oferi răspunsul corect.

În anul 1996, pe când lucram ca publicist comentator la cotidianul „Vocea României”,a fost ucis un tânăr poliţist român la Odorheiul Secuiesc. Rămăsese cu maşina în pană şi încerca să repare motorul, când asupra lui s-a năpustit un grup de tineri maghiari. A fost linşat fără să apuce să riposteze. Tinerii maghiari l-au lovit până când l-au lăsat fără suflare.

Am scris despre acest caz pentru că, întâmplător, tânărul poliţist era din Poşaga, comună din judeţul Alba, unde a şi fost înmormântat cu onoruri militare şi unde, în tinereţe, am fost profesoară. Ştiu că atunci, când am scris, în dorinţa de a afla câteva detalii am dat un telefon la Ministerul de Interne. O voce iritată mi-a răspuns mârâind la telefon: „Dumneata vrei să scrii că poliţistul a fost omorât pentru că era român. Nu vă sfătuiesc”. Pusesem aceeaşi întrebare pe care o pun şi acum: de ce a fost comis omorul?

La începutul săptămânii trecute, Corneliu Vadim Tudor a declarat, pe postul de televiziune Antena 1, că tatăl lui Marian Cozma este membru PRM. La rândul lui, îndurerat, tatăl sportivului le spunea ziariştilor, după ce-i adusese trupul neînsufleţit în ţară, că nici un român nu trebuie să-şi lase copiii în străinătate…