Prof. Vasile Găurean. Versuri. Mai știi? Era pe-atunci...era septembrie

Mai știi? Era pe-atunci...era septembrie,

 O toamnă dulce cum sunt fagurii de miere

 Și nu știam de-i Rai sau început de lume.

 Între atâția dascăli vechi, păreai o rândunică

 Preazveltă și-ți spusesem:  „Atâtea berze,

 Presuri și cocori s-au dus de mult spre sud;

 Tu cum de ai rămas? Vreo aripă, ceva?”

 Întâia oară te-am văzut râzând, fără de glas,

 Și-n ochii tăi albaștri văzui un bob de rouă

 Ce vra să-și taie cale spre rumenii obraji.

„Că nu mă știi, mă mir. Au n-am fost noi

 În Paradis pe vremea când lume nu era?

 Chiar nu știi dimineața aceea senină, când,

 Luându-te de mână, Dumnezeu la mine

 Te-a adus? Zâmbeai atunci ca și acum

 Și vreme fără număr noi fost-am împreună

 Ca îngeri printre pomii cei încărcați de rod.

 Și pe cărări, cu flori  de ametist ce cântă,

 Nu bănuiam că este  cuvântul „a fi trist”.

 Cu Dumnezeu vorbeam în zori și-adesea

 Pe-nserate, iar  traiul dimpreună era vis,

 Până-ntr-o zi, mai știi? Plutind ușor pe

 Ierbile grădinii și surâzând, îți amintești?

 Erai puțin speriată, cu purpură-n obraji

 Și mâna ta-mi întinse cu dragoste...un măr.

 Te uiți la mine azi ca și-atuncea și te miri,

 Iubita mea, grădina mea de trandafiri.

            Patru ceasuri

În cameră la mine, așa precum vă spun,

Ornice am patru, ca timpul să-l măsoare

Clipă de clipă. În puncte cardinale păzesc,

Căci vremea se strecoară ușor, pe nesimțite,

Tiptil, cum fac copiii cuminți la grădiniță,

Din clipe cresc minute și grabnic trec în

Ore, ca într-un dans frenetic al timpului

Ce curge. Și zile după zile vedem în calendare

Cum zboară-a vieții file, tot una după una.

Cel dinspre nord e vechi, îl am  de mult,

Mi-i prieten credincios și merge bine.

Doi cucuruzi de fier coboară-n el și urcă.

Noaptea-l aud bătând cu blândele-i tic-tacuri.

Cel dinspre sud e nou. Scrie ușor, electric

Tot ce se vede-a vremii trecând pe strada lui:

Clipe-ndelungi, mai scurte, grăbite sau

Domoale, nu scapă-a fi nescris-n catastife.

Al treilea e podoabă, frumos nevoie mare.

Pe câmpul lui de fildeș măsoară și măsoară,

C-un fel de semeție, superb, dar îi stă bine.

Al patrulea e strașnic, de Meșter mare făcut.

Sunt ani optzeci, mai bine și-n taină încă bate.

Nu are cucuruzi de fier, dar cu al șoaptei glas,

Adesea mă întreabă:„Stăpâne, ce mai faci?”

El, sfetnicul de taină, a-l spune nu aș vrea,

Și totuși o voi face: e chiar Inima mea.

                                    Prof. Vasile Găurean