Şi-i era o frică grozavă....

Fiindcă iarba cresuse mare prin curte, am hotărât să iau coasa. Nu coasa părinţilor şi bunicilor, a străbunilor (despre care aduce aminte şi Liviu Rebreanu într-o naraţiune:”Un ţăran cumpără o coasă”). Deşi am două din acestea în şură, folosesc una electrică, un „Viking-700”, adică de 700 de waţi, puternică îndestul. Am ajuns şi sub balconul dinspre curte unde a răsărit…un piersic. Tânăr, din primăvară. Plăpând şi neştiutor, dar cu podoabă de frunze foşnitoare. Peste trei ani trebuie să mă tem eu să nu dau cu coasa-n el, dar acum e fragil ca un miel vegetal ce este. Tot spulberând iarba cu firul necruţător de nailon, m-am apropiat de el. Tare şi mai tare. Frunzele-i fremătau cuprinse de cumplită furtună, dar ţineam zdravăn coasa să nu-l atingă, dar nici să nu lase iarba pe lângă el.

Sunt sigur că s-a emoţionat grozav, ba chiar l-o fi cuprins groaza de ceea ce nu mai văzuse-n vârsta lui de-o vară. Se ştie că plantele simt, reacţionează dureros când le rupem (se vede dacă cuplăm un ampermetru). Adică împreună cu omul, toată natura este în suferinţă, până în ziua din urmă când „munţii vor bate din palme” de bucurie că vine, vine Ziua Domnului, când şi natura şi omul se vor elibera de păcatul străvechi. De aceea vorbeşte poetul (D. Micu) de „plânsul ierbii în câmpu-ntreg cosit”. Dumnezeu nu a blestemat pe om, făptura lui iubită şi neascultătoare, ci pământul, care acum e sfârtecat de plug, topit în furnale, rupt de explozii…Numai că nu are glas, nu-i auzim suspinul (ci doar scriitorii, cu geniul sensibilităţii lor au intuit aceasta, iar ştiinţa a dovedit adevărul intuit cu proces-verbal, cum îi este obiceiul).

N-a păţit nimic piersicul, acum, iar după aşa furtună avea mai multă lumină, putea să vadă mai bine Sfântul Soare, care pentru el e viaţă, cum pentru sufletele noastre Soare Preasfânt şi dătător de viaţă e HRISTOS, Dumnezeul nostru. Mai am în grădină vreo zece piersici mici, cum am tot aruncat sâmburi, dar ţin la fiecare, indiferent pe unde vieţuieşte, din cauza pronumelui posesiv: „al meu”. („Căci eu iubesc şi flori şi buze şi morminte….” zice Lucian Blaga.)

Iar pe când ţineam coasa ce văjâia năprasnic, mă gândeam că aşa face Tatăl ceresc de atâtea ori cu noi. Ne aduce în preajmă viscole şi furtuni, o boală, întâmplări şi-ncercări, dar ţinând puternic coasa destinului, să nu ne răpună. Atunci tremurăm şi noi ca piersicul meu cuprins de vârteje şi ne credem atât de singuri, de neajutoraţi, neputând vedea cu ochi trupeşti mâna atotputernică ce nu vrea să ne distrugă, ci ca să vedem mai bine lumina Sfântului Soare, adică grija Părintelui a toate, cârmuitorul Universului fără margini, a ceor cereşti şi pământeşti. De 365 de ori este scris ăn dumnezeiasca Scriptură „Nu te teme!”, ca şi cum ar fi pentru fiecare zi a aului şi pentru toţi anii.

Săprivim la marii voievozi (Mircea, Ştefan, Mihai), la marii comandanţi de oşti (la Alexandru Macedon, Hanibal, Napoleon) şi rareori vom vedea că au pierit de glonţ sau sabie pe câmpurile de bătălie.Negreşit că Dumnezeu ţine cu cei curajoşi şi care-şi pun nădejea întru El. „Doamne- zicea Oliver Cromwel- punându-şi viziera înainte de bătălie- dacă eu voi uita de Tine, Tu nu mă uita!”

Această conştiinţă a omniprezenţei lui Dumnezeu trebuie să o avem ieşind din casă şi sosind, la masă şi înainte de somn, începând lucrul şi terminându-l, fiindcă orice zi a vieţii noastre este o zi de război, chiar dacă nu se aud tunurile şi vuietul bombelor. Există războaie văzute şi nevăzute, furtuni ale oceanului şi furtuni grozave ale sufletului. Ferice de noi, ştiind că o mână puternică, suverană ţine coasa destinului, că nu se vrea decât creşterea noastră în lumină, spre Împărăţia cea fără de moarte a Stăpânului HRISTOS, ”gătită nouă încă înainte de întemeierea lumii”.