Traian Parva Săsărman, poetul "îngrijitor de metafore"

    Traian Parva Săsărman, poet, se află la cea de-a noua apariție editorială cu volumul său de versuri "Culorile vântului", apărut recent. Sensibil și profund, autorul, în actul creației, are momente de trăire intensă.

Mama, subiect universal, este început de lume și de viață, de la ea pleacă  totul: "Și mamă tot mai mult te asemeni / Cu o sărbătoare fără de sfârșit."(Scrisoare mamei)  Prezența tatălui completează imaginea copilăriei demult apuse.   "Și eu mă uit fermecat de  tristețe/ După clopul dumitale / Tată. " (Clopul).

După poetul nostru, mama și tata reprezintă cei doi stâlpi ai existenței fiecăruia dintre noi. Ne naștem, trăim, și, inevitabil, vine și sfârșitul.  Spre final, vin și întrebările. Multe și pline de conținut.

Cine este, cu adevărat, Traian Parva Săsărman? El, autorul, nu înseamnă nimic dacă nu împărtășește cu semenii săi bucuriile, durerile, convingerile, emoțiile și toate trăirile sale     reflectate în propria- i operă. Scrisul lui trebuie să ajungă la oameni, și ei , la rândul lor, să-i perceapă, pe deplin, mesajul. "Talanții " pe care Dumnezeu i  i-a dat la naștere trebuie înmulțiți.

Opera lui capătă valoare doar prin acceptarea și prețuirea ei de Marele Public. În acest fel autorul se eliberează  de zbuciumul interior, iar cei cărora li se adresează se îmbogățesc spiritual. "Se mai șoptește prin burg / Cum că, totuși, / Sunt un îngrijitor de metafore. /  Autorul iubește. / Vreo mare iubire, / Răcoarea, / Coasa / Țărâna./ După toate aceste povești / Iubești./Și vezi, negru pe alb,/ Deasupra tăcerii / Iscălitura mea". (Autoportret)

Dragostea de țară  este ceva unic pentru fiecare dintre noi. "Pe pământul strămoșilor noștri /Cei pe care s-a clădit țara / Bătrâni uscați și gărbovi / Suferinzi de toate bolile lumii / Știu că le-a mai rămas doar Dumnezeu."

Imperturbabil, timpul a trecut, luând cu el  o întreagă viață trăită. "Pe umeri purtam o desagă de visuri/Care-mi  era merinde și apă și cântec .../ Am trăit, am iubit, am trudit.../ Și mă bucuram de zâmbetul / Fraților, surorilor, nepoților.../Și toate de-ale vieții și dragostei /Se prefăceau în lut / Crăpat, uscat, fărâmițat.../  Și vine și  adevărul cum că:  / Scriind sub vânturi grele roind peste coline/ Atunci, când toți ai mei sunt duși sub coasă/ Am înțeles că-n satul cu cireși și cu doline/ Eu niciodată și nicicând nu voi mai fi Acasă." 

Este imposibilitatea autorului, și a noastră totodată, de-a ne mai întoarce, ca  timp și spațiu inițial, la origini.