Poezia unui critic literar

,,Suntem convinși că poemele din această carte (,,Cântec spre seară”) vor avea ecouri în rândul criticii și vor stârni comentarii care vor reliefa și noua ipostază literară a lui Andrei Moldovan.” (Menuț Maximinian)

Știam din cercul lui de prieteni, că regretatul profesor și critic literar, Andrei Moldovan cocheta cu poezia. Din mărturisirile lui aflăm că a scris poezie în anii studenției, a preferat apoi critica literară, a reluat tentațiile lirice după 2000, publicând sub pseudonim, în ,,Mișcarea literară” și în ,,Răsunetul cultural”.

Prietenul său, poetul și ziaristul Menuț Maximinian și-a asumat ,,misiunea de a coordona și edita” manuscrisele lui Andrei Moldovan, alături fiindu-i și fiul acestuia, Octavian Moldovan. Printre manuscrise au ,,fost descoperite” și poeziile lui Andrei Moldovan și astfel în 2024, la editura ,,Școala Ardeleană”, apare volumul de versuri ,,Cântec spre seară”, îngrijit de Ioan Pintea și Menuț Maximinian. El are două părți: ,,Exodul poeților” și ,,Elegii în grădina albă a Sfintei Maria”.

În prefața volumului (,,Poezia criticului”), Menuț Maximinian ne avertizează că avem în fața noastră poezia unui critic literar cu mare ,,experiență de lectură”, un ,,cititor profesionist”, care avea ,,rețeta” lui lirică.

Într-adevăr, observația lui Menuț Maximinian este pertinentă. Influențele lecturilor serioase ale criticului sunt evidente, ele sunt ca o rouă estivală sau ca o ceață de primăvară, peste textele lui, asimilate în propria lui viziune poetică. Sesizabilă este înrâurirea lui Lucian Blaga, uneori prin cuvinte, sintagme specifice poetului, dat așezate într-o construcție lirică originală.

Cea mai blagiană poezie mi s-a părut ,,elegie fără de sine”. Poetul caută ,,taina ” blagiană (,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”): ,,trăim numai acolo/unde se zămislește taina” (,,lamento al ultimilor cântăreți”). O ,,Vară de noiembrie” blagiană este poezia ,,Zburătorul”: ,,o iubire mult târzie/peste vârf de seri adastă”.

Andrei Moldovan își asumă destinul de poet, ca o damnare: ,,niciodată nu a fost prinț” (,,odihna artistului”), el definește poezia astfel:: ,,cântecul care/ întoarce râurile în izvoare” (,,exodul poeților”). O lume fără poeți își pierde frumusețea: ,,de unde voi lipseați/se înălțase pârjolul” (,,exodul poeților”). Creatorul este anulat prin opera sa, el nu își mai aparține sieși: ,,vede cântecul cum crește/vede cântecul cum se apropie/vede cântecul cum îl cuprinde/cum îl înghite” (,,ghitaristul”).

În manieră nichitstănesciană, Andrei Moldovan definește poezia (,,doină”), starea de poet neaparținând lumii reale: ,,doar în ape nenăscute mă caut.../ca un cântec de pământ-/a umbrei ce ești” (,,doină”). Prin cuvinte poetul ,,zidește” poezia: ,,cu tot ce-am zidit se ridică/doar prin cuvinte” (,,psalm”). Cuvintele trebuie iubite, ele denumesc lumea: ,,de iubit pe lume/numai cuvintele sunt” (,,imn”).

Două poezii fac trimitere la opera rebreniană: ,,George-al Anei”, care ,,a voit să-și vândă/casa și grădina de la drum” și a rămas într-o ,,pustie amintire”. ,,povestea de viață și de moarte a sergentului Ioan V. Muntean în lagărul din pădurea Mocialnaia”, te trimite cu gândul la nuvela lui Liviu Rebreanu, ,,Ițic Ștrul, dezertor”. Un soldat bolnav de tifos este tras de prietenul său spre groapa comună, acesta îi scoate cizmele fiindcă ,,ție nu au să-ți mai fie de niciun folos”. Sfârșitul poeziei este un fel de cântec de înmormântare: ,,așteptându-i pe cei cu gălețile cu var/pe care le vor deșerta/peste cei vii ca și peste cei morți/peste cele văzute/ ca și peste cele nevăzute”. Războiul cu ,,eroii” morți este demitizat în poezia ,,natură moartă cu eroi”. Combatanții speră într-o înțelegere între generali, dar în așteptarea păcii soldații își aduc aminte de misiunea lor: ,,și sub umbra de corbi am pornit/prin grâul înalt înainte” (,,natură moartă cu eroi”).

Împlinirea unui ideal, ,,în așteptarea Îngerului” (,,cântecul apei”) înseamnă renunțare, suferință: ,,și să suferi pentru asta/ pentru ca apa să îi cuprindă picioarele/cu rost”. El poate deveni o fata Morgana: ,,unde Iacob așteaptă/și nici măcar nu este el Îngerul” (,,cântecul apei”).

Iubirea este o temă destul de frecventă a acestor poezii. ,,Susana” este o iubire imaginară: ,,că Susana-i doar abur” (,,Susana”). Frumusețea ființei adorate, ,,tulbură” apa cu ,,privirea” ei (,,din adorațiile prietenului meu, trouveurul”), este soră cu ,,floarea macului”. Dragostea este asociată trecerii timpului (,,ceasul visării”): ,,iubirile mele/...rătăcinde erau/vai numai rătăciri” (,,ceasul visării”). Chemarea în mijlocul naturii (,,Poiana Verde”) răscolește nostalgii și imposibilitatea fericirii este amenințată shakespearian de timpul ireversibil: ,,nu mai aud ce spui e prea târziu/vârtejul alb descântă a pustiu/urma de azi pe cea de ieri n-o crede” (,,Poiana Verde”). Natura: ,,oh, întinse nopți de mai/unde luna bate tobe”(,,febre”), nu atenuează melancolia ,,clocotului”, provocat de ,,o întindere de mână” (,,febre”). Întâlnim în poeziile lui Andrei Moldovan o iubire rarefiată, aproape serafică, mai mult sugerată, ea se împlinește într-o vindecare: ,,pierd cum mă pierd/în iubire/de tot ce e înalt și pustiu” (,,elegie marină”).Viața și moarte sunt brațele unei balanțe (,,cântec din frunză”), aparent în echilibru, dar fiecare zi trecută înseamnă o apropiere de moarte (,,suflet geamăn”). O metaforă a vieții trecătoare sunt ,,urșii albi”, amenințați de lumea lor care se ,,topește”.

Însingurarea este o prefață a sfârșitului : ,,nu am mai scris nimănui/numai pentru faptul/de a fi fost humus/roditor fără vină”(,,nu am mai scris...”). Moartea e o plecare: ,,cineva/la un capăt de lume/șoptește-a plecare” (,,cântec de călător”).

O sinteză a celor tei teme, viața, fericirea (iubirea) și moartea o aflăm în poezia care dă titlul volumului, ,,cântec spre seară” (poetul are șase poezii care au în titlul lor cuvântul ,,cântec”). Căutare vieții veșnice, ,,nevăzută clipa fără margini”, ne ,,locuiește” de la naștere. Ea ne trece prin viață, prin fericire, prin iubire, fiind mereu în noi prin ,,timpul care crește” (,,cântec spre seară”). Lumea narativă a liniștii a apus (,,mere de aur”). Repere sigure ale destinului fiecăruia sunt mamele și Fecioara Maria. Deși mama s-a mutat printre stele (,,focul ca un foc”), ea rămâne în sufletele celor vii: ,,luminează-se mereu fereastra/pieritoare niciodată nu-i” (,,focul ca un foc”). Fecioara Maria este un alt reazăm de speranță: ,,lumea oarbă-și surpă iar călătoria/în grădina albă a Sfintei Maria” (,,neant”).

Poezia lui Andrei Moldovan reflectă definiția lui despre poezie: ,,este asemenea unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea.”

Cum remarca poetul Menuț Maximinian, Andrei Moldovan completează pleiada criticilor literar, autori și de poezie, amintindu-i pe Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu, Dumitru Radu Popescu, Ion Pop, Constantin Cubleșan și bineînțeles pe George Călinescu.

Volumul pune în lumină și ipostaza de poet a criticului literar Andrei Moldovan. Trebuie să evidențiem munca ,,executorului testamentar” al operelor lui Andrei Moldovan, rămase în format electronic, poetul și ziaristul Menuț Maximinian, model de adevărată prietenie literară.

Ion Radu Zăgreanu