Andrei Moldovan, poetul. Criticul publica cu pseudonim. În pregătire, volumul de versuri

În 2009 debuta în nr. 3/4 din „Mişcarea literară” poeta Tudorica Bindea. Despre autoare ştiam de la Andrei Moldovan că este de loc din Chiuza, că a plecat în străinătate. Astfel, cu sprijinul lui Olimpiu Nuşfelean (care mi-a confirmat povestea), Andrei Moldovan aducea în faţa noastră o poezie a unei bistriţence din diaspora. Nu ştiam foarte multe despre Tudorica Bindea, însă poezia ei era plină de sensuri, proaspătă şi bine făurită. Parcă avea o „reţetă” în care se vedea lectura a zeci de cărţi, o construcţie „critică”.

            După apariţia „Răsunetului cultural”, în nr. 7/2014, au fost reluate versurile poetei. Jurnalist fiind, l-am întrebat pe Andrei Moldovan mai multe despre autoare, însă, cu eleganţă, mi-a spus că nu are detalii.

            În 2020, în anul despărţirii de Andrei Moldovan,  am primit de la acesta manuscrisele în format electronic ale cărţilor ce erau finalizate şi pe care, împreună cu fiul lui, Octavian Moldovan,  ne-am luat angajamentul că le vom publica. Surpriza a venit atunci când am văzut cartea de poezii.  Andrei Moldovan ne-a elucidat misterul. Scria poezii încă din timpul studenţiei, apoi a renunţat în favoarea criticii. După 2000, s-a reapucat de scris versuri, însă a preferat să le publice sub pseudonim, alegând numele de fată al bunicii, Tudorica Bindea. În monografia lui Clemente Plăianu, la pagina 470, găsim pe Tudorica Bindea, născută în 1888, căsătorită cu Ioan Plăianu. Este bunica maternă, printre copiii cu care a binecuvântat-o Dumnezeu fiind şi învăţătoarea Valentina, mama lui Andrei Moldovan. Fotografia care însoţea versurile este a soţiei lui Andrei Moldovan, învăţătoarea Maria Magdalena, de la absolvirea Liceului Pedagogic Năsăud, din 1973.

            Astăzi, în ziua în care ar fi împlinit 72 de ani, aducem în faţa cititorilor, în premieră, noi poezii în care, pentru prima dată vor fi semnate cu numele lui Andrei Moldovan. A fost dorinţa lui, ca după trecerea la cele veşnice, să deconspirăm acest lucru. 

            Volumul intitulat „Susana”, construit de Andrei Moldovan în două capitole - „Exodul poeţilor” şi „Elegii în pădurea albă a Sfintei Maria”, va fi gata, în curând, de tipar şi este dedicat soţiei Maria Magdalena, mamei Valentina şi bunicii Tudorica.

Criticul Andrei Moldovan spunea despre poezie că „este aidoma unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea. Geamul poate să fie neted sau cu denivelări, poate fi limpede sau marcat de diferite culor, poate fi chiar ciobit. Oricum, dincolo de el se dezvăluie imaginile unui univers, fie ele fragmentate, limpezi, colorate în diferite nuanţe, mai senine sau mai sumbre, distorsionate, mai mici sau mai alungite, ca într-un basm, dar care ar putea să fie asemeni celor pe care le purtăm în propria-ne fiinţă, cu care ne-am putea identifica (mai ales spiritual) sau nu”.

„Viaţa e o umbră care merge”, spunea William Shakespeare. Este unul dintre citatele aşezate în carte de poetul Andrei Moldovan, cel care oglindeşte prin versurile lui o lume plină de semnificaţii. Se alătură astfel criticilor din generaţia lui care scriu poezie, amintind aici pe Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu, Dumitru Radu Popescu, Ion Pop, Constantin Cubleşan, neuitându-l pe înaintaşul George Călinescu.

            Poemele lui, cu siguranţă, vor avea ecouri în rândul criticii şi vor stârni comentarii ce vor aduce în faţă şi această ipostază a lui Andrei Moldovan. De remarcat faptul că versurile sunt „ deasupra perspectivei genului”( sintagmă dată de Irina Petraş), neconspirând la prima vedere dacă sunt scrise de un poet sau de o poetă.

Menuţ Maximinian

exodul poeţilor

la marginea râului vostru

am poposit

în drum spre ţinutul robiei

şi voi acolo nu eraţi

nici caii voştri

nici turmele

nici urmele

voastre

nici visele

cântaţi – ni s-a spus

într-o fremătare de ape –

cântaţi cântecul vostru

de pustiire

cântecul care răspunde

în partea veştezită a lumii

cântecul care

întoarce râurile în izvoare

atunci au secat apele

şi a prins a crăpa pământul

ca o coajă

pentru că

pe marginea râului vostru

de unde voi lipseaţi

se înălţase pârjolul

şi sălcii nu erau

unde cântecul să se odihnească

strada J. J. Rousseau

pe strada J. J. Rousseau

nu mai bate vântul de pustie vreme

vântură doar

albastre iubiri ale vecinilor

albastrele şi uitatele lor iubiri

încât

plină e strada

ca plinul inutilelor alergări

a inutilelor gesturi

a zadarnicelor cuvinte

pe strada J. J. Rousseau

când respiri

aerul se taie în porţii

cu cuţitul de tăiat pâine

care se face albastru

de atâtea uitate

şi rătăcite iubiri

George al Anei

o lumină grea căzu pe lume

tocmai când nici nu se ştie cum

George-al Anei a voit să-şi vândă

casa şi grădina de la drum

păsările au orbit cu toate

zborul lor de ne-nţeles era

şi din mult adâncile înalturi

vină fără vină se isca

s-au născut atunci aşa se zice

prunci fugari în greul nălucirii

tulburândul temerilor cum

peste toate cele ale firii-i

ca de gheaţă stă încă lumina

peste lume iar să dea ivire

chiar dacă acum George al Anei

e într-o pustie amintire.

cântecul apei

ca să treacă pe ţărmul de dincolo

unde numai Iacob a mai rămas

în aşteptarea Îngerului

a trebuit să renunţe mai întâi

la tot felul de bagaje

care de fapt

nici nu mai erau ale lui

a fost nevoie să se declare străin

apoi să fie

şi să sufere pentru asta

pentru ca apa să îi cuprindă picioarele

cu rost

în urmă cântecul apei

sfâşietor

în care apă nu mai e

nici sălcii şi nici râu nu sunt

iar sorii cerurilor dintâi

tocmai se îneacă

curgerea curgere nu-i

pentru că numai oamenii curg

undeva curg

ca o lamentaţie deplină

apoi

piciorul desculţ

atinge ţărmul

unde Iacob aşteaptă

şi nici măcar nu este el Îngerul