Cântec spre seară

Andrei Moldovan (2 februarie 1949, Chiuza- 29 octombrie 2020, Bistrița) a fost critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și președinte al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud.

Dincolo de rigurozitatea și seriozitatea cu care se apleacă asupra fiecărui proiect, Andrei Moldovan aducea câte o poveste ce o integra în fiecare carte. Finețea cu care criticul spunea lucrurilor pe nume a fost, de-a lungul timpului, unul dintre atuurile acestuia. Puțină lume știe despre Andrei Moldovan, criticul în jurul căruia gravita mișcarea literară din zona someșană, că a predat actorie și regie teatru la Școala Populară de Artă Bistrița, a întemeiat și îndrumat Teatrul Popular din Beclean, a fost director al Colegiului Național „Petru Rareș” din același oraș, precum și inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar Județean Bistrița-Năsăud. Asta pe lângă calitatea deosebită de profesor de literatură la Colegiului Național „Petru Rareș”.
Andrei Moldovan a plecat spre veșnicie, lăsând ca testament literar manuscrisele în format electronic ale cărților ce erau finalizate și pe care, mi-am luat angajamentul că le vom publica. Proiectele lui Andrei Moldovan erau multe și întinse pe perioada mai multor ani, amintind aici „Istoria literaturii din județul Bistrița-Năsăud, de la origini până-n prezent”, lucrare care a rămas neterminată. La fel și o carte despre opera lui Baudelaire, știut fiind faptul că Andrei Moldovan era un francofon asumat. Cu toate acestea, Andrei Moldovan avea structurate câteva cărți, pe care le-am pregătit de tipar.
În ultimul an de viață am discutat, aproape zilnic, cu Andrei Moldovan despre cărțile lui, despre Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud (care își avea sediul în incinta ziarului nostru-Răsunetul), despre lumea literară, despre destin și despre câte altele, care vor rămâne doar în sufletul meu. M-a făcut să îi promit că îi voi “rândui” cărțile ca ele să ajungă la cititori, astfel
încât mi-am asumat misiunea de a le coordona și edita. Prima carte ce a apărut postum (fiindu-ne alături fiul criticului, Octavian Moldovan) a fost Cărți și autori din Bistrița-Năsăud, Editura Școala Ardeleană, 2021, ce include cronici la cărți ale scriitorilor din ținutul natal.
A urmat Romanele poeților, Editura Școala Ardeleană, 2022, prezentând romanele unora dintre cei mai cunoscuți poeți din literatura actuală. Surpriza a venit atunci când am văzut cartea de poezii. Andrei Moldovan ne-a elucidat misterul. Scria poezii încă din timpul studenției, apoi a renunțat în favoarea criticii. După 2000, s-a reapucat de scris versuri, însă a preferat să le publice sub pseudonim, alegând numele de fată al bunicii, Tudorica Bindea. În monografia lui Clemente Plăianu, la pagina 470, găsim pe Tudorica Bindea, născută în 1888, căsătorită cu Ioan Plăianu. Este bunica maternă, printre copiii cu care a binecuvântat-o Dumnezeu fiind și învățătoarea Valentina, mama lui Andrei Moldovan. Fotografia care însoțeau versurile este a soției lui Andrei Moldovan, învățătoarea Maria Magdalena, de la absolvirea Liceului Pedagogic Năsăud, din 1973. Primele poezii au apărut în 2009 în nr. 3/4 din „Mișcarea literară”, apoi ul alt grupaj în „Răsunetul cultural”, nr. 7/2014. Jurnalist (curios) fiind, l-am întrebat pe Andrei Moldovan mai multe despre autoare, însă, cu eleganță, mi-a spus că a plecat în străinătate. Nu știam foarte multe despre Tudorica Bindea, însă poezia ei era plină de sensuri, proaspătă și bine structurată. Parcă avea o „rețetă” în care se vedea lectura a zeci de cărți, o construcție „critică”.
Criticul Andrei Moldovan spunea despre poezie că „este aidoma unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea. Geamul poate să fie neted sau cu denivelări, poate fi limpede sau marcat de diferite culori, poate fi chiar ciobit. Oricum, dincolo de el se dezvăluie imaginile unui univers, fie ele fragmentate, limpezi, colorate în diferite nuanțe, mai senine sau mai
sumbre, distorsionate, mai mici sau mai alungite, ca într-un basm, dar care ar putea să fie asemeni celor pe care le purtăm în propria-ne ființă, cu care ne-am putea identifica (mai ales spiritual) sau nu”.
„Viața e o umbră care merge”, spunea William Shakespeare. Este unul dintre citatele așezate în carte de poetul Andrei Moldovan, cel care oglindește prin versurile lui o lume plină de semnificații. De remarcat faptul că versurile sunt „deasupra perspectivei genului”(sintagmă dată de Irina Petraș), neconspirând la prima vedere dacă sunt scrise de un poet sau de o poetă.
Andrei Moldovan se alătură astfel criticilor din generația lui care au scris poezie, amintind aici pe Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu, Dumitru Radu Popescu, Ion Pop, Constantin Cubleșan, neuitându-l pe înaintașul George Călinescu. În premieră, postum, adunăm, la cerința autorului, poeziile care, de această dată, vor fi semnate cu numele lui Andrei Moldovan. A fost dorința lui, ca după trecerea la cele veșnice, să deconspirăm acest lucru. Volumul intitulat „Susana”(nume cu origine ebraică, cu traducerea de trandafir, des întâlnit în satele năsăudene, ajuns la noi prin filieră greacă și prin Vechiul și Noul Testament – Istoria Susanei, alcătuită din 64 de versete biblice. În biserica răsăriteană este zi de pomenire a Sfintei Mucenițe Suzana în data de 15 decembrie), dedicat bunicii Tudorica, construit în două capitole – „Exodul poeților” și „Elegii în pădurea albă a Sfintei Maria”, va avea, cu siguranță, ecouri în rândul criticii și va stârni comentarii ce vor aduce în față și această ipostază a lui Andrei Moldovan.

ghitaristul
după Picasso
cântecul se revarsă dinspre mare
și în unghiuri ciudate
se apropie de corzile ghitarei
cu șovăieli
albe sentimente
și verzi și galbene și maronii
și rotunde
poartă
numai ghitara tace
și tace adânc și mereu
câtă vreme ochii ghitaristului
care se cutremură de atâta cântec
sfredelind pământul pe care stă
și în care
neputincios
vede cântecul cum crește
vede cântecul cum se apropie
vede cântecul cum îl cuprinde
cum îl înghite
bătrânul ghitarist

Susana
în taverna de peste drum
Susana mătură și șterge
mesele pătate de alcool
în taverna de peste drum
bețivii o ciupesc de fund
și ea râde ca o proastă
fiecăruia
până în ziua când
cineva o caută
întrebând de ea
atunci i se răspunde
că o astfel de ființă
niciodată acolo n-a fost
că Susana-i doar abur
că totul e abur
când numele se spulberă
cu fiecare clătinare
de vânt

și băutorii de spirt
înclină înțelept din cap
de astă dată
cum că lucrurile întocmai
așa ar sta.

natură moartă cu eroi
„Viața e o umbra care merge”
Shakespeare
atunci lângă fluviul cu maluri înalte am oprit
armura – șerpi de foc peste trup
ne era
iară caii spumau și loveau din copite țărâna
frământați de despoticul soare
lasă – spuse unul – iată
generalul și câțiva de-ai lui
vor vorbi cu dușmanul
nu ne vom ucide prin grâul acesta-nspicat
e prea mare
te poate-ncurca poți să te-mpiedici
sau cine mai știe
nu te mai află nimeni să te îngroape
mai bine ne întoarcem acasă
vara sângele miroase urât
veți vedea
lor încă trebuie să le fie la fel de neplăcut
la fel de greu
și nici măcar nu mai știm
am uitat ce trebuie să strigăm când lovim

veți vedea generalul
veți vedea când se va întoarce
ne va spune că putem să ne răcorim
în apa aceasta
apoi să pornim înspre vetrele noastre
și astfel speranța ne răcorea
ca o umbră râvnită
doar stegarul rămase la istovirea dintâi
zadarnică veste-așteptăm – zise el –
pentru întoarcere-acasă
din gura celor trimiși să vorbească
n-o vom putea auzi
iar corbi nu puțini se rotesc deja în înalt
mirosul de sânge le-a ajuns înainte de-a curge
pentru ei
spicele de sub burțile cailor sunt deja purpurii
corbii nu fac niciodată mișcări inutile
amintiți-vă mai bine
cum trebuie să loviți
amintiți-vă ce trebuie să strigați
iar de nu-i cu putință
croncăniți precum corbii
numai ei sunt cei care câștigă un măcel
alungați ademenitoare chipuri
de făpturi dorite
și prindeți mai cu speranță lancea și scutul

soarele el încă mai tare lovește în voi
când slăbiciunea vă despoaie ființa
astfel vorbi fără patimă stegarul
ci vorbele lui cu adevărat
puteau să taie hârtie deasupra apei
așa de adânc în carne intrau
atunci cu toții am văzut întorcându-se
generalul și-ai săi
veneau ca în vis și
nu mai ajungeau până la noi
i-am așteptat așa vreme nesfârșită
până când i-au acoperit apele fluviului și n-au
mai ieșit sau cam așa ceva
numai că atunci ne-am amintit deodată
ce trebuie să strigăm când lovim
și sub umbra de corbi am pornit
prin grâul înalt înainte

Din Cântec spre seară, Editura Şcoala Ardeleană. Volumul memorial, la 75 de ani de la naşterea lui Andrei Moldovan ((2 februarie - 30 octombrie 2020). Ediţie îngrijită de Ioan Pintea şi Menuţ Maximinian. Cuvânt-înainte de Menuţ Maximinian. Pe copertă Marcel Lupşe, "Păpădie - Dansul îngerilor", uleti pe pânză, 150 x 100 cm, 2023.