Tudorica Bindea: Icoană

 

 

 

 

 

 

 

 

Icoană    

 

 

 

 

atât 

amar de noapte 

a curs

păduri au lunecat spre Sud 

şi tainice livezi 

 

adu-ţi aminte de noi

 

 

 

 

Cubul 

 

 

 

veniţi în cubul de linişte 

să nu închidem fereastra 

 

alergări ce ne sperie 

se depun ca praful

pe haine pe piele pe creier - 

ne fură

iară fereastra rămâne deschisă mereu 

să îşi şteargă înţelesul 

ca grâul în mirişte - 

 

în cub

degrabă să intrăm

 

 

 

 

 

Odihna artistului 

 

 

 

odihna lui - 

o cufundare în mâl

sărutul dat pe ochi

de mătasea broaştei

 

niciodată nu a fost prinţ 

 

pe o planetă

când lucrurile fug 

de contur

 

 

 

 

 

 

Lamento al ultimilor cântăreţi 

 

 

ce ne pasă nouă de versuri 

albe albastre sau roz - 

ce ne pasă de duduia 

ce suspină cu pana în mână 

sau de măscăriciul ce ne socoteşte proşti –

 

nouă nu ne plac versurile 

domnule - 

 

am fost vânduţi drumului 

cu aşchii de lună la întunecate

cingători

 

trăim numai acolo 

unde se zămisleşte taina 

şi unde se aude

cum şopteşte muma pădurii

din fundul pământului

cum ne mistuim

până când mâinile ne devin arbori

iară din barba-ne se iscă vântul  

 

căci versurile nouă nu ne plac

 

 

 

 

 

 

Natură moartă cu eroi

 

„Viaţa e o umbra care merge”

Shakespeare

 

 

 

atunci lângă fluviul cu maluri înalte am oprit

armura – şerpi de foc peste trup

ne era

iară caii spumau şi loveau din copite ţărâna

frământaţi de despoticul soare

 

lasă – spuse unul – iată

generalul şi câţiva de-ai lui

vor vorbi cu duşmanul

nu ne vom ucide prin grâul acesta-nspicat

e prea mare

te poate-ncurca poţi să te-mpiedici

sau cine mai ştie

nu te mai află nimeni să te îngroape

mai bine ne întoarcem acasă

vara sângele miroase urât

veţi vedea

lor încă trebuie să le fie la fel de neplăcut

la fel de greu

ţi nici măcar nu mai ştim

am uitat ce trebuie să strigăm când  lovim

veţi vedea generalul

veţi vedea când se va întoarce

ne va spune că putem să ne răcorim

în apa aceasta

apoi să pornim înspre vetrele noastre

 

şi astfel speranţa ne răcorea

ca o umbră râvnită

doar stegarul rămase la istovirea dintâi

 

zadarnică veste-aşteptăm – zise el –

pentru întoarcere-acasă

din gura celor trimişi să vorbească

n-o vom putea auzi

iar corbi nu puţini se rotesc deja în înalt

mirosul de sânge le-a ajuns înainte de-a curge

pentru ei

spicele de sub burţile cailor sunt deja purpurii

corbii nu fac niciodată mişcări inutile

amintiţi-vă mai bine

cum trebuie să loviţi

amintiţi-vă ce trebuie să strigaţi

iar de nu-i cu putinţă

croncăniţi precum corbii

numai ei sunt cei care câştigă un măcel

alungaţi ademenitoare chipuri

de făpturi dorite

şi prindeţi mai cu speranţă lancea şi scutul

soarele el încă mai tare loveşte în voi

când slăbiciunea vă despoaie fiinţa

 

astfel vorbi fără patimă stegarul

ci vorbele lui cu adevărat

puteau să taie hârtie deasupra apei

aşa de adânc în carne ne intrau

 

atunci cu toţii am văzut întorcându-se

generalul şi-ai săi

veneau ca în vis şi

nu mai ajungeau până la noi

i-am aşteptat aşa vreme nesfârşită

până când i-au acoperit apele fluviului şi n-au

mai ieşit sau cam aşa ceva

numai că atunci ne-am amintit deodată

ce trebuie să strigăm când lovim

ţi sub umbra de corbi am pornit

prin grâul înalt înainte

 

 

 

Margine

 

 

margine de oraş

fasole pe rude şi varză

sălcii în plete de fum răstignite –

mai încolo e bines ă nu mergi

 

of margine –

suflet pe sârmă

şi vânt

 

 

 

Erezie

 

fata noastră

fata noastră

într-o margine albastră

de adâncă podgorie

trece luna ruginie

şi-o îndeamnă la beţie

 

 

 

Amurg

 

nu iubite

nu era frumos

te-ai uitat ca hoţii pe frereastră

nu era nici vraja

ci aşa

am zâmbit şi eu printer milenii

unei tinereţi ce ne ajunge

poate vămuită de un gând

ca un foşnet

rătăcit pe sticlă

 

 

Cântec

 

 

plaiul mioriţei

a-ngheţat mai ieri

nu se mai zăreşte

urmă de oieri

 

haitele de lupi

se reped la lună

cum de frig prin brazi

stele se adună

 

unde e oierul

ca din rasarit

scapără cu lame

albe de cuţit

 

 

Doină

 

 

nu

moartea nu-i

cea mai neagră pasăre

a cerului –

 

nu

viaţa nu-i

cea mai albă pasăre

sub bolta ochilor –

 

ciudată iarnă bântuie în lume

 

 

 

Versuri pentru sunetele chitarei

Lui Federico Garcia Lorca

 

din ochii-ţi

lumina se sfâşie-mprejur

cum moartea

pe corzile chitarei

 

mai cântă clipa

nuntirii Ifigeniei în Aulis

şi destrămarea ierbii

din verdele crud

 

abisale şi trecătoare primejdii

pândesc

de aceea

să atingi văzduhul

doar cu umbra privirii

 

 

Publicat tot grupajul în ML (VIII, 3-4)