Andrei MOLDOVAN. „curgerea curgere nu-i”

Am primit în primăvara acestui an, o ediție one line, a poeziilor bistrițeanului Andrei Moldovan, o ediție in memoriam, la 75 de ani de la nașterea sa (2 februarie 1949) – 29 octombrie 2020). Volumul poartă un titlu elegiac, „Cântec spre seară”, apărut la cunoscuta editură clujeană Școala Ardeleană, în 2024, editură condusă tot de către un scriitor bistrițean, Vasile George Dâncu. Doi poeți bistrițeni îi îngrijesc ediția, spre marea lor cinste, Ioan Pintea și Menuț Maximinian. „Cântec spre seară” este un volum care adună poeziile scriitorului bistrițean, dispărut de curând, din manuscrisele lăsate de autorul lor, frumos ordonate și discret încredințate confratelui său, Menuț Maximinian, spre publicare. Menuț îl ia însoțitor al său în acest periplu editorial de mare însemnătate, pe Ioan Pintea, semnând și un Cuvânt înainte, lămuritor asupra ediției. Volumul este dedicat bunicii materne a autorului, Tudorica Bindea, care a scris poezii, iar arhitectural, este structurat în două saloane ale umbrei și  ale presimțirii, adăpostindu-se sub două coloane poetice, de o rară semeție: „Exodul poeților” și „Elegii în Grădina albă a Sfintei Maria”.

Primul salon, acolo unde se prepară exodul poeților, se află sub semnul umbrei și al corbilor, al luminii prizărite și al zborului. Freamătul tulbură umbra, „curgerea curgere nu-i”, „când căutare se poate numi/ atingerea/ umbrei ce-mi stă în preajmă/ ca un cântec de pământ –/ a umbrei ce ești”, „când aerul leagănă lumea” și răcoarea este ca o umbră râvnită, „corbii nu fac niciodată mișcări inutile”, asemeni poetului, cel ce și el își începe/termină zborul „sub umbra de corbi”. De la fereastra salonului se poate vedea o lume în freamăt: Iacob, „care se află în așteptarea îngerului”, stegarul, generalul, George-al Anei, „ochii ghitaristului/ care se cutremură de atâta cântec”, Înțeleptul Esop, „ca o taină prelungă”, daimonul și visele tatălui, inima lui Villon, sergentul Ion V. Muntean, care tresare în Moarte la cuvântul prietenie, Ifigenia în Aulis și Susana, care este „doar abur/ că totul e abur/ când numele se spulberă/ cu fiecare clătinare de vânt”. O lume amalgamată, închipuită ori reală, deloc întreagă, căci „chip întreg nici iubirea nu are”, care populează preajma salonului, o înconjoară, amânând exodul. Două poeme susțin lumina umbrei, ca două flăcări ale tulburării și o fac să pâlpâie de emoție: „Susana” și „George-al Anei”, pe care-l redau în întregime: „o lumină grea căzu pe lume/ tocmai când nici nu se știe cum / George-al Anei a voit să-și vândă/ casa și grădina de la drum// păsările au orbit cu toate/ zborul lor de ne-nțeles era/ și din mult adâncile înalturi/ vină fără vină se isca// s-au născut atunci așa se zice/ prunci fugari în greul nălucirii/ tulburându-l temerilor cum/ peste toate cele ale firii-i// ca de gheață stă încă lumina/ peste lume iar să dea ivire/ chiar dacă acum George-al Anei/ e într-o pustie amintire”, una dintre puținele balade scrise de Andrei Moldovan, de un dramatism al neliniștirii, deasupra celei a lui Grigore Vieru, din „Casa părintească nu se vinde”.

În cel de-al doilea salon, „fără sfârșit este freamătul” și „fără de sine-s poeții/ risipiți în mâhnirile ce-i/ cer la răspântii-ale firii/ doar pe ei doar pe e”. Elegii ale grădinii, cu arome de cireșe, gutui, busuioc, măr și izmă creață, năpădesc freamătul lumii și luminii de taină. Pasteluri ale melancoliei sunt poemele din cea de-a doua parte a cărții, acolo unde te așteaptă înserarea, „sălcii în plete de fum răstignite” și luna care trece ruginie ca un foșnet, „până când luna/ nespus de adâncă/ se tulbură de freamătul lor/ încă viu”. Una dintre cele mai frumoase elegii este „nu am mai scris…”, pe care o redau în întregime: „nu am mai scris nimănui/ numai pentru faptul/ de a fi fost cocorul/ mereu călător/ în frumusețile altor vremuri/dusele// nu am mai scris nimănui/ numai pentru faptul/ de a fi fost freamătul/ serii/ fără de înserare// nu am mai scris nimănui/ numai pentru faptul/ de a fi fost stropii de ploaie/ visând/ împărăția mării// nu am mai scris nimănui/ numai pentru faptul/ de a fi fost humus/ roditor fără vină”. Citim și un „Colind” frumos și trist, dar și un imn limbii române, „când sacră ne este vorbirea/ și sacră tăcerea”, limba în care scrie și visează și pe care autorul o divinizează. În aceste poeme elegiace și psalmice, „fără sfârșit este freamătul”, în ele este „seară multă”, „se usucă vise/ neguroase și verzi” tulburând seninul și „plouă gri” în „amar de noapte”. Este o muzică însoțitoare a poemelor, cu aritmii controlate, „și poate de vânt se apleacă de vânt/ tristețea e sunet e numai cuvânt”, căci trebuie să credem poetul, atunci când proclamă de la înălțimea, unde se zămislește taină, că „de iubit pe lume/ numai cuvintele sunt”. „Rămâne șarpele ce ne pândește”, floarea Morții, Orhideea: „nu mai ostenește de înnoptat/ argintul meu decolorat/ pierdut demult în ochi de orhidee/ unde îngheață vânturi alizee// își poartă frumusețea tot mai rar/ când sorii mei din pulbere tresar/ cum se cufundă-n calcare de os/ metalul lui uitat și prețios”, în Poiana Verde, care este Raiul poeziei lui Andrei Moldovan, acolo „unde stă să piară Dumnezeu”, „într-o pasăre zurlie”, precum „firul de melancolie”, ca-ntr-un imperiu al zădărniciei: „/.../imaginea unui autor angrenat până la capăt într‑o campanie de izgonire a zădărniciei din universul creației literare, din moment ce nimic nu e mai străin de opera vieții sale decât zădărnicia…” (Constantina Raveca Buleu). La capătul nevăzut al lecturii acestei cărți tulburătoare, „of, margine –/ suflet atârnat pe sârmă/ și vânt”, se află o elegie infuzată cu aromă de izmă creață, având miez de poem „grădina albă” a Fecioarei, pe care-l redau în întregime, pentru frumusețea lui doinită, precum zorile și pentru tresărirea sfioasă pe care ne-o propune autorul, un soi de presimțire a recunoașterii lumii întoarsă într-alt chip, pe care-o trăim în acest început anapoda de mileniu: „prin grădina albă a Sfintei Maria/ lunecă-ndoiala ispitind pustia// cum că peste vreme vremuri alungând/ fir de izmă creață răsări din gând// ca un șarpe pururi din neant iscat/ crește izma-n preajma blândului păcat// luna oarbă-și surpă iar călătoria/ în grădina albă a Sfintei Mari” („Neant”).

Cu un mobilier poetic scânteietor și solemn, din materiale nobiliare, lucrat în filigran, cu un aer optzecist și cu greutate elegiacă de brocarturi senine, atinsă de o nostalgie luminoasă, cu inserții de pastel desprins din amurg și cu un misterios dans psalmic; crepusculară și melancolică, cu infuzii aforistice ale măreției limbajului poetic, dar și ale mesajului de trimis cititorului, poezia lui Andrei Moldovan are darul de a-ți primeni sufletul și de a-ți arăta calea spre zarea muzicii îngerești. Editarea acestui volum are menirea de a-l readuce în memoria contemporanilor și de a-i arăta măsura creatoare, de a-i întregi opera poetică, ades întreruptă din sfială, dar și pentru a bucura cititorii de poezie, căci încă-i mai avem, cu o poezie a limpezimilor și aromelor preluate dintr-un ținut primenit liturgic al ionatanului sângeriu. Apariția lui se impunea, pentru a ajuta timpul să-i așeze poezia în galeria aristocrată a poeților români însemnați.

            Dumitru CERNA