Capodopere ale literaturii universale: Anna Karenina” de Lev Tolstoi

Eram adolescent de liceu  când am citit această formidabilă și tulburătoare poveste de dragoste, roman care străbate secolele fără a-și pierde din strălucire. Vara, pe malul apei Șieului, în nisipul fierbinte, nu puteam pricepe mulțimea de probleme etice, sociale, teologice, ontologice, psihologice, pe care le pune sau sugerează acest titan al Literaturii universale. Mă capta latura emoțională, patetică, precum și eposul, deși această capodoperă ne spune multe despre credință, eros și singurătatea ființei în lume.

       Geneza romanului are un sâmbure din realitate: amanta unui moșier vecin lui Lev Tolstoi s-a sinucis după ce a pierdut iubirea acestuia.    

       Dacă la  Oscar Wilde (în „Portretul lui Dorian Gray”-pe care l-am prezentat cândva sau la alți mari creatori, universul este relativ limitat, la Tolstoi avem panorame sociale vaste, cum este cazul  de față sau fresce gigantice, fără egal, ca în „Război și Pace”.

       De aici, senzația de „creator de viață”, a autorului, așa cum spunea Garabet Ibrăileanu.

       Nu mi-a plăcut finalul  tragic și dezastruos al romanului nici în adolescența mea și nici acum.  La sinuciderea crudă a Annei, sub roțile trenului existau alternative. Nu una, ci mai multe, absolut sustenabile etic.

       (Ca pe fiul rătăcitor, eu aș fi întors-o pe Anna la soțul ei, care o iubea și ar fi primit-o, iertând-o, ca  și la cei doi copii ai ei, care o așteptau.

       Romancierul a prezentat dragostea extraconjugală  ca un  izvor de suferințe și nenorocire.)

             Exprimarea lui Lev Tolstoi este uluitor de firească, naturală, evitând „floricelele” stilistice ale literaturii mediocre.

       Îndată ce deschidem prima pagină, o formulare aproape insignifiantă cuprinde structura tematică a romanului: „Toate familiile fericite seamănă una cu alta; fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.”

       Intuim cu ușurință că masivul roman ne va prezenta  într-o subtilă paralelă și antiteză două familii, două cazuri ce vor  alterna, ca temele din simfoniile beethoveniene: una a suferinței: Anna - contele Vronski și o o alta, fericită, cuplul Kitty și Levin.

       Descindem de la prima pagină în lumea aristocrației ruse, la Moscova, în familia Oblonski.

       „Totul era dat peste cap. Soția aflase de legătura soțului cu guvernanta franțuzoaică pe care o avuseseră în casă și își anunțase soțul că nu mai poate trăi sub același acoperiș cu el.”

 Soții Stepan Arkadici (zis Stiva) și Daria  Alexandrovna Oblonska (Dolly), nu-și vorbesc de zile bune. Sevitorii umblă bezmetici, copiii prin curte...

             Dumnealui, tată cu patru copii,  având 34 de ani, „frumos și iubăreț” cum  se  știa a fi, o mai înșelase și  acum șase ani pe Dolly, fiind iertat cu greu și  totuși trage nădejde că va fi cumva pardonat.

             Nu mai dorm împreună și  dumnealui, pe o canapea, regretă enorm că n-a fost atent și a fost  prins.

             La sfatul unei servitoare inimoase, Stiva încearcă o apropiere smerită, dar este respins de consoartă,, bruftuluit ca un desfrânat ce este...și a fost. Noroc cu copiii. Să-i lași pe drumuri sau să-i lași cu unul ca Stiva? Ce-i de făcut?

       (Vom vedea că familia Oblonski ese aceea care face legătura între cele două povești de iubire: Anna-Vronski și Kitty-Levin.

             Ei bine, în toiul furtunii, o telegramă anunță că sora lui Stiva, Anna (Karenina -după numele soțului, înalt funcționar guvernamental de la Petersburg)  este chemată să salveze căsnicia fratelui Stiva și a Dariei.

       (Vrem adeseori să salvăm pe alții, uitând poate că noi înșine am avea nevoie de salvare. )

             Deși  aristocrați, cu mulțime de servitori, o găsim pe Anna neînsoțită de cineva în trenul  Petersburg-Moscova, deci într-o lungă călătorie. Adevărul este că  nici Anna nu debordează de fericire, fiindcă împreună cu soțul Alexei Alexandrovici Karenin, mai în vârstă, om bun și sobru, mai mult  conviețuiesc, dar au împreună un băiețel fermecător, Serghei (Sașa), precum  și o poziție stabilă în înalta societate.  Anna citește mult, este o femeie frumoasă, elegantă, voluntară, energică...

       În trenul care duce la Moscova, Anna o întâlnește pe contesa Vronski, având  împreună o conversație agreabilă, ulterior cunoscându-l pe  fiul ei, contele Alexei Vronski, ofițer. Acesta o impresionează pe Anna prin faptul că oferă o sumă de bani unei văduve, al cărei soț se aruncase...sub roțile trenului.

             (Vedem cum lucrează autorul, creând  paralele, fiindcă și Anna, în final va sfârși sub roțile trenului  la capătul poveștii de dragoste.

        O regulă a artei spune că dacă în actul  I se află pe perete o pușcă, mai târziu, va fi folosită. Destinul ne trimite semne adeseori, numai că nu le prea înțelegem  ce vor să ne anunțe.)

       Între Anna și Contele Vronski se naște o puternică atracție sentimentală, deși  Vronski  îi face curte lui Kitty (Ekaterina), sora mai mică a Dariei Oblonska. La mâna Kittei aspiră și Konstantin Levin, un prieten al lui Stiva (Stepan Arkadici), moșier.

             Îndrăgostită nevoie-mare de contele Vronski, Kitty speră, fiindcă Anna are un soț și  refuză cererea în căsătorie a lui Konstantin Levin, iar acesta, dezamăgit, se întoarce la moșia sa de la țară singur.

       La Moscova se organizează un bal al aristocrației, iar Anna și contele Vronski dansează toată noaptea, pentru cei de față fiind clar că între  ei există o clară chimie sentimentală. Kitty este pur și simplu ignorată și Anna se întoarce tot cu trenul la  Petersburg,  reîntâlnindu-l pe tren pe Alexei Vronski.

             Kitty își dă seama că nu mai are vreo speranță de a-l vedea lângă ea pe Vronski, se îmbolnăvește și vrea să plece în Germania cu mama sa (Daria Oblonska).

Se va reîntoarce după  o vreme și  va accepta să-l iubească pe Levin,    pregătindu-se de nuntă și hotărâtă să-l urmeze la moșia de la țară. Ei se constituie ca modelul familiei fericite (la care vom  reveni mai la urmă).

      La Petersburg (capitala Rusiei pe atunci), Anna incearcă să nu-i cedeze lui Vronski pe față, pentru a nu o supăra pe Kitty și pe soțul ei, dar fără prea mult succes. Ea constată tot mai mult că dragostea pentru  soțul ei este un foc stins.

       „Totuși, e un om bun și remarcabil îm domeniul lui, zise ea privindu-l în urmă. Gândi luându-i  parcă apărarea față de cineva care-l învinuise. Pe chipul ei nu mai era însuflețirea care îi țâșnea din ochi și din zâmbet cât fusese la Moscova, ci dimpotrivă, focul  dragostei părea stins sau ascuns în străfundurile ei.” (.124)

       Soțul Annei bănuiește tot mai mult că Anna are o legătură extraconjugală cu Vronski. Nu o ceartă, nu face scandal. Deși jignit îi cere doar să nu-l aducă în casa lui pe Vronski. Anna nesocotește interdicția și Alexei  Arkadici, jignit, se pregătește pentru divorț.

       În cele din urmă, Anna își părăsește soțul și fiul, urmând imperativele iubirii sale, dar curînd se vede ostracizată în societate pentru gestul ei de sfidare a unei căsnicii onorabile. Se vor muta împreună la țară, apoi în străinătate. Vor avea o fetiță, dar aceasta va aparține tot soțului ei legal, fiindcă el nu-i acordă divorțul. Vronski ar fi vrut să aibă moștenitori din relația lor, dar iată...

       Anna e tot mai singură, în timp ce Vronski participă la viața socială, la banchete, baluri...ca un om liber. Tot mai mult, iubirea lor nelegitimă pare a se stinge.

       „El (Vronski-n.n.) o privi  cum era geloasă  și i se păru că și-a pierdut din frumussețea de odinioară.”

       (Anna a făcut din iubitul ei o zeitate, un idol fără de care nu poate trăi, iar aceasta este un păcat.   Gândul suicidului pare să o împresoare ca o negură. Dumnezeu este departe. Dacă ea și Kitty se urăsc, crede că toți oamenii se urăsc de fapt unul pe altul. Eroii noștri ar fi putu rosti versurile lui Eminescu:

                    „Prea am uitat de Dumnezeu,

                    Precum uitarăm toate.”

             Una din cele mai emoționante pagini pe care le-am citit vreodată sunt cele în care Anna îi face o vizită băiețelului ei, acum de opt ani. Deși bărbat, ochii mi se umplu de lacrimi și azi, recitind.

       În grabă, nevrând a  fi văzută de soțul Alexei Alexandrovici Karenin, Anna se strecoară printre servitorii care o întreabă ce caută și ajunge la Sașa, fiul ei. (Selectez textele:)

       „Nu mai era băiețelul de patru ani; acum crescuse, brațele i se lungiseră, era mai înalt și slăbise.

       „--Serioja, băiețelul meu drag! spuse ea înecându-se în lacrimi și cuprinzându-i cu brațele trupul plinuț.

       -Mamă, rosti el, încercând să o cuprindă toată cu brațele lui. Am știut, zise el deschizându-și ochii. Azi e ziua mea. Am știut că o să vii. Îndată mă scol.

       -De ce plângi, mamă? Zise el trezindu-se de tot. Mamă, de ce plângi? strigă el cu lîngrijorare în glas.

       -Eu? Eu nu plâng. Plâng de bucurie..Nu te-am văzut de atâta timp. Cum te îmbraci, dragul meu, fără mine? Cum.?..vru ea să înceapă să vorbească simplu și vesel, dar nu putu și se întoarse să nu-i vadă ochii plânși.      

        -Mamă, mamă, iubițica mea! strigă el, repezindu-se din nou să o îmbrățișeze.

…..............

       „--Și tu ce-ai crezut despre mine, dragul meu? Ai crezut că am murit?

       -Niciodată n-am crezut.

       -Niciodată n-ai crezut, dragul de tine.

       -Eu am știut, am știut! repetă Serioja fraza lui preferată și apucându-i mâna cu care îl mângâia pe păr, începu iar să o sărute.

        -Sașa, băiețelul meu! Să asculți de tatăl tău. Ele e mai bun decât mine.

       Se auziră pași, iar Anna se grăbi, îl îmbrățișă...”

                                              x

       Cum vă spuneam la început, paralel și alternând cu povestea  Anna-Vronski, avem cuplul Kitty-Levin, care-și întemeiază o familie.

       Konstantin Levin este un gânditor, de fapt Lev Tolstoi însuși, preocupat de filosofie, de rosturile existenței, de etică, credință, suferință și destin.

       Pentru a se căsători, exista obligația ca soții să aducă o dovadă că s-au spovedit și împărtășit, pășind curați într-o nouă viață binecuvântată de Dumnezeu.

       Preotul, om în vârstă, blând, mărunțel, cu barbă albă, îl întreabă  dacă iubște pe Dumnezeu, ce păcate are pe suflet... Șovăind, acesta se confesează:

       „-Principalul meu păcat este îndoiala. Mă îndoiesc de toate și  aproape tot timpul stau la îndoială. Mă îndoiesc uneori chiar de existența lui Dumnezeu.

       -Dar ce îndoieli poți să ai când vezi lucrurile lui Dumnezeu? Cine a împodobit cu stele bolta cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu frumusețe, dacă nu El? Îndoiala ține de slăbiciunile omenești, dar noi trtebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cel milostiv să ne întărească.

       ...Am auzit că te pregîtești să te însori și poate că Dumnezeu te dăruiește cu urmași. Ce educație vei putea să le dăruiești copiilor dumitale-zise bătrânul preot.. Ce o să le răspunzi copilașilor nevinovați când o să te întrebe: Tăticule, cine le-a făcut pe toate acestea care mă încântă pe lumea aceasta- pământul, apa, soarele, florile, iarba?”(pag. 476)

       Levin cosește, sapă, lucrează alături de oamenii simpli, la fel ca Lev Tolstoi însuși. Admiră credința simplă și curată a mujicilor,, pe care ar vrea să o aibă și el.

       Familia sa rurală apare ca opusul celei orășeșești, mai sănătoasă fizic și moral.

       Roman tulburător, „Anna Karenina” rămâne o stea polară în metagalaxia marilor opere ale Literaturii universale.

                                               Prof. Vasile Găurean