Theodor Damian: Siberiile Rodicăi Fercana

Rodica Fercana este un romancier care trebuie pus în lumină. Cărţile sale o pun dar şi reflectoarele ce trebuiesc îndreptate spre ea o vor face Iar reflectoarele vin de la cititori, critici şi ne-critici literari. De mule ori evaluarea meritelor unei lucrări vin de la marele public şi nu de la critici. Eventual criticii se mai răzgândesc chiar dacă autorul respectiv nu a fost necesar mente parte din cercuri favorizate.

Eu scriu aici câteva cuvinte despre două dintre cărţile ei de mare impact la oricare cititor crescut în valorile dragostei de ţară, în ambele sensuri: ţară, ca în viaţa la ţară, şi ţară, ca în iubirea de ţară, de patrie, de neam, În Siberii de gheaţă (Ed. Solon, Bistriţa, 2023) şi Drumul osândei (Ed. Solon, Bistriţa, 2025).

În aceste volume, Rodica Fercana, cu harul deosebit ce o stăpâneşte, încearcă să mângâie rana încă nevindecată, şi, din păcate, pe marginea uitării, a jertfei tinerilor români prinși în avalanşa celor două războaie mondiale, cu toate dramele, tragediile sale resimţite la nivel persona, familia, social/comunitar sau naţional.

Adăugând celebrului roman Temă pentru acasă de Nicolae Dabija ori Suferinţa şi demnitate de Horia Ion Groza din Statele Unite, Rodica Fercana vine în conştiinţa contemporană, şi ce act de justiţie este acesta, cu alte cazuri, în care se vor recunoaşte multe altele, cele mai multe încă nescrise, despre o luptă care nu este a ta, despre linia subţire dintre viaţă şi moarte în tranşeele unui front pe care poate nici măcar nu l-ai înţeles, necum să-l fi ales, despre viaţa de sclav în lagăre de concentrare din înfricoșătoarea şi îngheţata Siberie, dar şi din alte locuri, despre dezumanizare, şi, din fericire, în cazul acestor romane, cu un sfârşit fericit, cum în rare cazuri s-a întâmplat, unde eroul principal, printre toate furcile caudine, reuşeşte să revină acasă, în satul său drag şi să se reintegreze între oamenii săi dragi.

Rodica Fercana este un romancier cu rădăcini, nu în cer, ci în pământul sacru al neamului românesc. acest lucru reiese cu evidentă din talentul cu care îşi dezvoltă naraţiunea în care dragostea de glie, faptul istoric, coordonatele reale ale întâmplărilor se îmbină armonios cu imaginaţia sa critică şi creativă. Satul ca matrice a fiinţei noastre, pe care o portretizează impecabil, de la descrierea de rânduieli sacrosancte ale vieţii cotidiene, până la reproducerea dialectului propriu-zis ale vorbirii oamenilor locului, devine la autoare loc ontologic, întărit în conştiinţa cititorului prin explicaţii scurte dar necesare, pentru a-l face pe acesta părtaş total la viaţa şi la întâmplările povestite.

Din lectură se vede clar că autoarea deţine şi foloseşte cu deplin succes tehnicile clasice ale construcţiei unui roman cu profund apel la public, utilizând elemente e context geografic, politic, psihologic-spiritual, dar cu relevanţă maximă la tematic naraţiunii, pentru a-l conduce pe cititor într-o mai profundă înţelegere a evenimentelor la nivel emoţional, deci la reuşita totală a demersului narativ al autoarei.

Aceste volume se citesc uşor, dintr-o răsuflare, dar ce răsuflare, când termini lectura, te trezeşti şi plângi, vorba lui Labiş din Moartea căprioarei, „mănânc şi plâng, mănânc”... citesc şi plâng, citesc. N-ai cum altfel, pentru că eşti om.