Mihail Sadoveanu la 65 de ani de la plecarea sa în veşnicie

Anul acesta se împlinesc 65 de ani de când marele scriitor român Mihail Sadoveanu a plecat la Domnul, prilej de a ne oprim puţin asupra operei sale.

         Pe Mihail Sadoveanu l-a descoperit în martie-aprilie 1904 Nicolae Iorga, Sadoveanu recunoscând ceva mai târziu, ,,D Iorga cel dintâi m-a remarcat şi m-a făcut cunoscut marelui public.’’  În iunie 1904 apare în ,,Convorbiri literare’’ sub semnătura lui G Bogdan-Duică prima recenzie cu adevărat critică.  Din 1905 Sadoveanu a devenit un scriitor bine cotat deşi suferise atacurile lui E Lovinescu într-o serie de articole din ‚,Epoca’’ şi H Sanielevici cu campania sa împotriva lui Sadoveanu din revista ,,Curentul nou’’. Însă favorabil pentru Sadoveanu curentul curge puternic, apar recenzii favorabile în ,,Luceafărul’’ din Budapesta semnate de către Ion Scurtu şi Sextil Puşcariu, de asemenea criticul G Ibrăileanu face o primire deosebită iar în 1906 Titu Maiorescu prezintă un raport la Academie cerând premierea lui Sadoveanu în discursul său, pură pagină de critică maioresciană, publicat în ,,Convorbiri literare’’ şi inclus în toate ediţiile ,,Criticelor’’.

         Despre opera marelui scriitor au scris memorabile articole, recenzii, studii, mari personalităţi ale literaturii române, critici de mare prestigiu, amintim câţiva, Mihai Ralea, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Al. Philippide, Şerban Cioculescu, Vladimir Străinu, George Călinescu-,,În Baltagul, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării…Opera lui Mihail Sadoveanu e o ţinteră uriaşă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de o viaţă de om…toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, punctele aşteaptă risipirea ecourilor…A spori în aşa fel aria graiului este o operă de geniu.’’-Tudor Vianu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru, Nicolae Manolescu.

         Mihail Sadoveanu l-a considerat pe G. Ibrăileanu ca ,,prietin unic’’ spunând ,,Am legat cu Ibrăileanu o prietenie ale cărei avantaje le-am avut eu mai cu seamă…Astfel mi-a fost învăţător, până ce legătura mea cu viaţa s-a desăvârşit.’’ Ibrăileanu a fost prudent şi receptiv la fenomenul estetic necăzând în eroarea unor absolutizări sociologizante, el se lasă pătruns de creaţia lui Sadoveanu şi încearcă s-o judece din interiorul ei. Criticul în ,,Floare ofilită’ ’vede ,,istoria ofilirii unei vieţi candide şi surâzătoare’’, în ,,Mormântul unui copil’’ constată, ,,evocarea epică’’ şi ,,sentimentul naturii’’, iar ,,Vremuri de bejenie’’ este ,,un poem epic’’ şi ,,Ţara de dincolo de negură’’ are în Ibrăileanu un pătrunzător exeget, cu comparaţii revelatoare cu creaţia lui Eminescu şi Hogaş. Ibrăileanu se opreşte deseori la nuvelele lui Sadoveanu, de pildă în ,,Hanul boului’’, considerată de critic ,,una din cele mai frumoase nuvele ale sale’’, aici natura banală, o zi de toamnă cu ceaţă, se bucură la autor de o ,,pătrunzătoare poezie’’, observăm şi o adâncă melancolie sugestivă în faţa destinului lucrurilor omeneşti ,,care toate dispar.’’ În ,,Crîşma lui Moş Precu’’ avem un adulter, nu este tema nuvelei însă constituie un element al ei. Un flăcău nenorocit, Zaharia, are milă de Anica,  femeia torturată de bestialul Răduţu, face prietenie cu ea, şi mai pe urmă devine ibovnicul ei, însă iubirea aceasta nelegiuită nu duce la fericire, ea se sfârşeşte în mod natural cu moartea. Anica are explicaţii umane pentru greşeala ei, că este ,,stâlcită’’ fără vină de când s-a măritat de către un soţ dement şi alcoolic şi totuşi dragostea nelegitimă se finalizează tragic. Dar dacă acest episod este imoral, atunci de ce nu este morală şi Anna Karenina  lui Tolstoi? În ,,Doi feciori’’, spune Ibrăileanu, Sadoveanu ne arată contrastul dureros şi revoltător dintre destinul unui fiu legitim care cheltuieşte banii tatălui său la Iaşi şi destinul fiului nelegitim care este rândaş în ogradă, iar tatăl lor nu este nici destul de ticălos şi nici destul de bun.

         În ,,Necunoscutul’’ nu avem nici beţie nici adulter însă avem o interesantă stare de lucruri, un om care făgăduise odată unei fete că o s-o ia de nevastă şi a uitat-o, simţindu-se pe moarte, caută pe cineva pentru a-şi descărca sufletul şi se adresează preotului de pe moşia sa, un om simplu care nu-l înţelege, aşa că avem două lumi străine, omul acela se stinge singur chiar când ajunsese să se căiască şi reînviase.

         În ,,Cînele’’ eroul este un câine îndurerat, o ,,durere înăbuşită’’ în care se simbolizează  laşitatea omenească în care vedem o întreagă mahala, oameni serioşi şi gravi, cărora li se pare că un câine amărât este turbat, îşi uită ,,responsabilitatea’’ şi cu ,,spaimă laşă’’ şi ,,ură neîmpăcată’’ contra câinelui îl fugăresc pentru a-l ucide.

         La fel şi în ,,Lupul’’, aici vedem nişte mahalagii care pregătesc o teribilă cruciadă împotriva unui lup, cruciaţii concentrându-se la crâşmă.

         Nuvelele lui Sadoveanu mai mereu pun o problemă morală sau socială, adulterul şi celelalte păcate sunt elemente secundare. În nuvelele lui Sadoveanu nu există nici măcar o pagină de dragoste senzuală. Subiectele nuvelelor marelui scriitor sunt luate în mare parte din lumea satului, crâşma constituie ,,cafeneaua satului’’ unde se întâlnesc oameni cu puţinele lor bucurii şi cu multele lor necazuri.

         ,,Mihail Sadoveanu este un prozator în opera căruia găsim cele mai multe documente din viaţa noastră trecută şi prezentă şi în acelaşi timp un poet, în înţelesul în care întrebuinţăm acest cuvânt când vorbim, de pildă, Eminescu’’, ne spune G Ibrăileanu. ,,Dumbrava minunată’’ este una din cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie, iar ,,Fântâna dintre plopi’’ este una din creaţiile lui Sadoveanu în care apar mai armonios şi nuvelistul şi poetul din dânsul. Marele povestitor aduce în scenă oameni vii, el are o puternică viziune  asupra gesturilor prin care eroii săi îşi descoperă mişcările sufleteşti. Auzind Ancuţa ce bărbat aprig şi ce cuceritor de femei a fost Neculai Isac de la Bălăbăneşti în tinereţe, ea ,,ş-a înălţat sprâncenele zâmbind, ş-a potrivit mărgelele de la gât şi cârligele de păr la urechiuşi şi când văzu pe mazîl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i şade bine.’’ Avem de-a face cu acea stare sufletească pe care a pus-o Flaubert în ,,Madame Bovary’’ impresionată de un ilustru bărbat căruia i se dusese vestea că a fost amantul reginei Maria Antoaneta cu vreo jumătate de secol în urmă. Este de fapt acea trezire a cochetăriei feminine când simte bărbatul de rasă.

         Un sentiment puternic din opera sadoveniană este acela al trecutului îmbinat cu cel al naturii. ,,Neamul Şoimăreştilor’’, roman istoric, este cel mai bun roman al lui Sadoveanu alături de ,,Baltagul’’, prin poezia sa pare mai frumos decât trilogia lui Sienkiewicz, avem aici Moldova veche, cu zimbrii în poieni în apusul soarelui, cu castori în inima tainicelor păduri nesfârşite. Trecutul, Valea Moldovei  şi Toamna sunt cele trei izvoare mai însemnate şi expresia cea mai obişnuită a melancoliei care dă forma atât de pătrunzătoare operei lui Sadoveanu.   

         Un sentiment puternic din opera sadoveniană este acela al trecutului îmbinat cu cel al naturii. ,,Neamul Şoimăreştilor’’, roman istoric, cel mai bun roman al lui Sadoveanu alături de ,,Baltagul’’, avem aici Moldova veche, cu zimbrii în poieni în apusul soarelui, cu castori în inima tainicilor păduri nesfârşite. Trecutul, Valea Moldovei şi Toamna sunt cele trei izvoare mai însemnate şi expresia cea mai obişnuită a melancoliei care dă un farmec atât de pătrunzător operei lui Sadoveanu. ,,Fraţii Jderi’’, tot roman istoric, aici documentarul se întrupează în oameni,în instituţii, în datini, romanul acesta reprezintă una dintre cele mai strălucite realizări sadoveniene, este cu adevărat un roman istoric, cum spune şi autorul, însă şi epopee, cronică şi legendă, poem folcloric, rapsodie naţională şi roman realist. Este o frescă vastă, întâlnim o adevărată concepţie antropologică, la vechii greci predomină antropomorfismul naturii, la Sadoveanu se precizează vederea inversă, adică avem un cosmomorfism al omului, natura nu mai este umanizată ca la antici, în schimb ea prezintă o frumuseţe şi o ordine intrinsecă, acea rânduială a firii care nu arată doar un model de adaptare, cum era la stoici, ci însăşi baza originară a fiinţei umane. Omul lui Sadoveanu este unul care ştie, pentru că natura a pătruns integral în el cu cele mai secrete rânduieli ale ei.

         Realităţile scrisului lui Sadoveanu sunt fiinţele şi lucrurile primitive, ,,naturale’’, foarte puţin atinse şi schimbate de civilizaţie, oameni legaţi de pământ, ţărani, răzeşi, mahalaua patriarhală moldovenească, călugări, oameni din trecut din toate clasele sociale, copii, fiinţele necuvântătoare.

         Pe Sadoveanu îl putem vedea în operele lui Creangă, Slavici, Duiliu Zamfirescu, sau Brătescu-Voineşti şi Neculce. Totuşi Creangă este un realist, Sadoveanu este mai mult poet povestitor, Creangă scrie ca un ţăran cultivat,  Sadoveanu n-a trăit la ţară şi nu scrie ca un ţăran. Apropierea lui Sadoveanu de Neculce pare mai plauzibilă, Neculce este hatman, războinic, colector de balade în proză-,,O samă de cuvinte.’’ Există o bună apropiere între ,,Fîntâna dintre plopi’’ şi cântecele bătrâneşti, găsim asemănare cu poezia epică populară. În ,,Dumbrava minunată’’, în comuniunea cu natura, se simte foarte bine sentimentul din ,,Mioriţa’’, nu este vorba de moarte, însă materialul şi concepţia sunt aceleaşi, este un sentiment de contopire cu natura, vedem o suavă duioşie a omului pentru natură, aceeaşi încredere în bunăvoinţa fiinţelor necuvântătoare. 

         ,,Baltagul’ ’se aşează într-o zonă superioară de mister şi poezie începută cu ,,Hanu Ancuţei’’ şi continuată,  în parte, de ,,Zodia Cancerului’’. Romanul ,,Baltagul’’ reconstituie acea crimă păstorească despre care vorbeşte balada Mioriţei şi meritul şi valoarea marelui roman constau în rezonanţa întâmplărilor în mijlocul naturii singuratice şi în măiestria cu care îşi duce drumurile munţilor, voluntară, aprigă, iluminată, pe Vitoria, văduva păstorului Nechifor Lipan. Este o dramă omenească şi totuşi această poveste din roman are un pronunţat accent de mare baladă, romanţată de un mister cosmic. Marele merit al Baltagului constă în toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral. Vin pe urmă o poezie a naturii, cunoaşterea satului şi un discret umor, toate se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei.

         Marile epopei ale lumii au în centrul lor o călătorie lungă şi grea, să ne amintim ,,Odiseea’’ lui Homer, ,,Eneida’’ lui Vergiliu sau ,,Divina Comedie’’ a lui Dante, aşa şi noi românii avem în ,,Baltagul’’ eroina Vitoria Lipan, care este plină de o puternică pasiune, dorul de a-şi răzbuna soţul, pasiune care o duce la un drum greu şi lung, pasiunea aceasta şi efectuarea drumului ţin firul epic al romanului. Sadoveanu realizează prin ,,Baltagul’’ o interpretare nouă a mitului mioritic în spiritul lui realist şi profund.

         Mihail Sadoveanu este  un mare poet al naturii, este un grandios contemporan al frumuseţilor universului din literatura universală    din toate timpurile, vede şi aude, în faţa lui totul se mişcă şi cântă sau stă în vibrantă nemişcare, priveliştile şi simfoniile naturii sunt infinite la Sadoveanu, opera sa este ţara pe care o străbatem uimiţi de ineditul şi splendoarea ei, natura lui este mai presus de toate un univers, el cântă toată materia, aerul, apa şi lutul în metamorfozele şi legăturile lor, este un Ovidiu magistral, un gânditor care a pipăit natura, este un rapsod al apei în toate ipostazele itinerariilor ei. Priveliştile şi simfonia naturii sunt în opera sa infinite, natura lui este înainte de toate un univers, ca şi orientalii ia vinul în accepţia înaltă a unui simbol şi a unei esenţe, vinul care dezleagă limba şi duhul ajută la cea mai înaltă expresie a vieţii intelectuale, aceasta este tema capodoperei ,,Hanu Ancuţei’’. Nici un alt scriitor nu a prezentat ţărănimea în ipostaze mai variate, avem la Sadoveanu o galerie completă, ţăranii apar retrospectiv în cadrul unei istorii frământate ca martori ai unui trecut mai apropiat sau ai epocii contemporane, este o vastă frescă unde se adună idilicul, filosoful, soldatul, pribeagul, singuraticul înălţimilor sau omul bălţilor, geografia psihologică este largă şi diversă, scriitorul arătându-ne cât de complicată este lumea celor pe care mulţi dintre noi îi consideră simpli. Sadoveanu ne arată fapte de la graniţa realului cu legenda, de unde a selectat filoane tipice, la mori, la hanuri, aici unde imaginaţia populară le-a atribuit stigmate diabolice, oamenii se lasă cu încântare povestirilor. ,,Noi aici-spune Leonte Zodierul, la Hanu Ancuţei-de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei demult, am luat obiceiul să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara de Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost.’’ Citat din ,,Balaurul’’. La ,,Hanu Ancuţei’’ tradiţia ospeţiei este în cinste, romanul este ridicat pe principiul conversaţiei spontane, în realitate avem o suită de amintiri în cercul unor parteneri ocazionali, între ziduri de piatră, lângă lăutari şi cotloanele beciurilor, drumeţii beau vin din oale de lut, frig hartane de berbeci şi de viţei, prăjesc clean şi mreană din Moldova. ,,Hanu Ancuţei’’ este un roman de atmosferă, povestitorii caută mereu analogii în trecut unde îi poartă gândul la domeniile lui Calimah, Ipsilante sau Mihail Sturza, întoarcerea în timp ne poartă spre reverberaţii lirice.

         ,,Haia Sanis’’, operă redutabilă cu tonuri balzaciene când descrie mahalaua evreiască de provincie, ne arată o capacitate dramatică ascunsă măiestrit într-o răceală aparentă. Tânăra evreică Haia caută cu violenţa unei Fedre dragostea unui oarecare, deşi ştia că acest oarecare o amăgise pe prietena sa, natura în epoca fatală nu are piedici, nici forţa tradiţiei, nici frica de necunoscut nu pot stinge la frumoasa Haia un instinct care o va duce la moarte, aceeaşi natură osândeşte perechile nepotrivite. Anuţa îşi omoară soţul dat ei cu sila şi merge hotărâtă la spânzurătoare. Puica, fata iubită de un boier refuză legătura legiuită şi fuge cu un flăcău oarecare.

         ,,Venea o moară pe Siret’’ cuprinde două medii diferite, al ţăranilor, al burgheziei rurale şi al târgoveţilor evrei, oameni de afaceri, samsari, apoi al aristocraţiei moldovene într-un moment  de dezagregare, aşadar mai întâi o preocupare socială, apoi un interes psihologic prin conflictul dintre boierul Filotti-Buciumanul şi băiatul său Costi, amândoi fiind îndrăgostiţi de ţărăncuţa Aniţa, transplantată în mediul oraşului de către capriciul senil al ocrotitorului ei. Vedem în acest roman dezagregarea unei clase şi ridicarea altei clase, este o temă generală a romanului acesta. Avem şi o descriere a vieţii aristocratice moldoveneşti care este însă abia estompată, vedem bine conturat interesul pentru viaţa rurală şi viaţa evreilor. ,,Venea o moară pe Siret’’ este un roman de analiză, aici creaţia obiectivă nu intră ca o calitate. În lupta dintre Filotti şi Costi jocul sentimentelor este aproape mut, psihologia reducându-se la acte reflexe, marile conflicte interioare sunt evitate prin descriere.

         Mihail Sadoveanu este cel mai mare povestitor alături de Ion Creangă, însă adevărul este că Sadoveanu este mult mai larg, el are realismul lui Balzac, meditaţia aspră a lui Miron Costin, melancolia unui romantic şi voluptatea senzorială a lui Rabelais, Sadoveanu este totodată un scriitor pentru popor şi un autor pentru cei mai rafinaţi oameni de cultură şi la fel ca şi Mihai Eminescu, accesibil tuturor imaginaţiilor.

                                           Dan Popescu