EDITORIAL: Bucătărie şi cultură

Nu doar pentru faptul că gastronomia este o componentă esenţială a culturii unui popor – lucru cunoscut de prea multă vreme – scriu aceste rânduri, ci pentru că atitudinea faţă de o astfel de zestre cunoaşte în cazul nostru diferenţieri majore.
Motive de mândrie am avea destule, începând cu cartea de bucate rămasă de la romani sau cea scrisă de Mihail Kogălniceanu, până la volumul scos mai anii trecuţi de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor şi îngrijit de Irina Petraş, o raritate încă de la apariţia sa („Varză a la Cluj. Bucate felurite, de scriitori povestite”). Ce să mai vorbim despre savuroasele pagini ale scriitorilor noştri! Nu pot să nu-mi amintesc de un cunoscut pasaj din „Hanu-Ancuţei” de M. Sadoveanu. Este vorba de scena în care negustorul Dămian Cristişor povestea ce i-a fost dat lui să mănânce în timpul călătoriei sale de afaceri prin „ţara nemţească”, carne fiartă şi „un fel de leşie amară”, adică bere. Să ne reamintim:
„- Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în ţâglă n-ai văzut?
- Nu prea.
- Nici miel fript tălhăreşte şi tăvălit în mujdei?
- Asta nu.
- Nici sarmale?
- Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap.
- Doamne fereşte şi apără! – se cruci moş Leonte.”
Mi-am amintit de asta în urmă cu câţiva ani, la Paris, când, impresionat de restaurantele greceşti din Cartierul Latin, dar şi de cel unguresc de la poalele colinei Montmartre, fără să mai amintesc inegalabila bucătărie franţuzească, am vrut să văd şi restaurantul românesc, situat aproape de Câmpul lui Marte, adică pe lângă Turnul Eiffel. În ciuda aşteptărilor, am trăit o mare dezamăgire. Era o încăpere care nu spunea mai nimic, cu câteva fotografii din Bucureştii marilor victorii socialiste, agăţate pe pereţi şi cu o bucătărie săracă, lipsită de specific naţional, amintind parcă perioada de foamete din România. Spontan, am avut impresia că localul îl improvizase vreun securist român, rămas pe malurile Senei, pe care tovarăşii au uitat să-l mai cheme acasă. Am băut un pahar cu apă promiţând să revin pentru cină, ceea ce, fireşte, nu s-a mai întâmplat.
Acesta ne este norocul, dacă nu am ştiut să le arătăm ţăranilor noştri unde este Parisul! Doamne, cât am fi fost atunci de mândri să le arătăm acelor oameni de prin toată lumea care se învârt zilnic pe acolo, cum se mănâncă un pui în ţâglă sau un miel fript tălhăreşte şi tăvălit în mujdei ori un crap la proţap!
.............................
Citiţi ediţia print !