Poezia între frumusețea senzorială și neliniștea metafizică

Ne aflăm nu doar la aniversarea unei vârste rotunde, ci la celebrarea unei vieți trăite în și prin poezie.. La 70 de ani, Dumitru Cerna nu este doar un poet al Clujului, ci un spirit care a știut, cu o rigoare calmă și o fervoare interiorizată, să transforme timpul în cuvânt, neliniștea în vers și remușcarea în catharsis.

Volumul său recent, cu titlul ce pare el însuși un poem – „Freamătul și tulburarea. 70 de poeme ale împăcării, șapte ale remușcării și încă unul în patru părți, asemeni zărilor” – nu este doar o carte, ci o sinteză lirică a unui drum. Este bilanț și destăinuire, rugă și răspuns.

Mă opresc o clipă la poemul care dă titlul volumului „Freamătul și tulburarea”. Este un text liric dens, de o sensibilitate metafizică și senzorială profundă. În stilul meu, l-aș analiza astfel:

1. Semantic, poemul este construit pe metafore ample și imagini poetice sinestezice, în care trupul devine axul central al unei experiențe mistice, spirituale și senzuale deopotrivă. Avem o opoziție subtilă, dar constantă între: trup și spirit, rătăcire și adăpost, viață și moarte, nord și orient, iarnă și primăvară.

Câteva exemple semnificative: „trupul meu cel tulburat” → o metonimie pentru întreaga ființă, aflată în conflict existențial; „plânsul lui Dumnezeu” → o metaforă metafizică a durerii divine, posibil legată de condiția umană; „cerul mirodeniilor” și „cardamonului sângerând” → sinestezie și simbolis oriental al senzualității și transcendenței; „trupul meu bucuros de Moarte” → paradox existențial care indică o eliberare prin moarte, apropiată unei viziuni mistice sau filosofice. 2.Hermeneutic.

Dimensiunea inițiatică: Poemul poate fi citit ca o călătorie a sufletului (sau a eului liric) prin diverse stadii : exilul și rătăcirea („prin nord rătăcitor”) – simbol al despărțirii de sine și de armonie, căutarea adăpostului („cetina mi-a fost umbrișul”) – refugiu în natură, simbol matern, confruntarea cu divinitatea („plânsul lui Dumnezeu”) – experiență a sacralului, sublimarea dorinței și acceptarea morții ca formă de înflorire („trupul meu bucuros de moarte”) – final al unui parcurs spiritual.

Dimensiunea sacră și senzuală: Elementele orientale (mosc, cardamon, șofran, uleiuri esențiale) nu sunt doar exotisme, ci coduri ale misticii sensuale (posibil sufită). Se sugerează o unificare între sacru și trupesc, întrun limbaj poetic apropiat de extazul mistic.

Referința lui Hamlet introduce o aluzie culturală reflexive și existențială la arhetipul ființei care oscilează între rațiune și moarte. „Turmalina neagră” devine aici un simbol al introspecției profunde, iar „luna care vorbește cu oaspeții Raiului” aduce un ecou liric al unei comuniuni cu transcendentul.

Poemul construiește un univers poetic introspective, în care trupul, natura, divinul și moartea sunt puse în relații simbolice complexe. Este o poezie a metamorfozei interioare, a tranziției dintre lumi, scrisă într-un limbaj poetic profund și polisemic. „Freamătul și tulburarea” este o odisee lirică a ființei în căutarea sensului și a reconcilierii dintre trup și spirit. Poemul reușește să creeze o atmosferă tensionată între frumusețea senzorială și neliniștea metafizică, într-un limbaj poetic sofisticat, cu valențe hermetice și mistice.

De la început, cele patru poeme „Nemairătăcirea I-IV” deschid simbolic volumul ca un prolog al regăsirii.

Titlul lor vorbește despre sfârșitul rătăcirii – o declarație de împăcare cu sine, cu destinul și, poate, cu poezia însăși. E un gest de limpezire, de repliere către esență.

Există un fir liric discret discret sezonier – „Primăvară în mine”, „Toamnă”, „Iarnă”, „Iarnă (a doua și a treia variantă) – indicând o alternanță între stări, vârste și înțelegeri. Poemele nu sunt doar despre anotimpuri, ci despre transformările lăuntrice ale eului poetic. Iarna, repetată obsesiv în trei variante, pare a fi metafora maturității, poate chiar a senectuții contemplative, dar nu lipsite de intensitate.

Titlurile dintre paranteze indică o poezie eliptică, esențializată, în care uneori doar o imagine este lăsată să plutească în suspensie. Aceste titluri-sugestii – („vale a teilor”, „plâng cuvintele în mine”, „cerul mirodeniilor”, „desprinderea de țărână”) – sunt ecouri ale unei poetici a simțurilor și a interiorității. Parfumul, căldura, anotimpurile apelează la o sensibilitate olfactivă și vizuală pregnantă – semn al unei poezii senzoriale, dar profund simbolice.

Înspre finalul volumului apar poezii care deschid spre sacrul interiorizat: „Poem aniversar”, „Însămânțarea norilor”, „Noaptea adăpostirii”, „Preîndurare. Acestea marchează nu doar o privire retrospectivă, ci o deschidere spre transcendență. Poezia devine aici un gest de rugăciune, o liturghie personală.

Poemele nu sunt organizate într-o formă rigidă, ci urmează o fluiditate tematică care alternează între natură, remușcare, eros, memorie, moarte și revelație. Totuși, coerența volumului stă în căutarea unei împăcări: cu timpul, cu moartea, cu greșelile trecutului. Această reconciliere nu e una simplistă, ci o trudă a sinelui matur, poetic și spiritual.

Așadar, volumul „Freamătul și tulburarea” este o meditație lirică despre vârstă, remușcare, memorie, iubire și speranță. Cele 70 de poeme ale împăcării – poate o trimitere discretă la cei 70 de ani – par a însemna nu o renunțare, ci o liniște atinsă prin zbucium. Nu împăcare cu lumea, ci cu sinele. Freamătul de altădată rămâne, dar se filtrează printr-o luciditate poetică matură. Este un volum al echilibrului fragil, al înțelepciunii care nu se proclamă, ci se scrie.

Cele șapte poeme ale remușcării – poate ecouri ale greșelilor mărturisite, poate ale durerilor care nu se vindecă niciodată complet. Șapte, cifra desăvârșirii. Ca niște psalmi la ceas de seară. Dumitru Cerna nu caută să se absolve, ci să se înțeleagă.

Poemul – acel „încă unul în patru părți, asemeni zărilor” – închide simbolic cercul, trimițând la ideea de deschidere totală, de universalitate, de acceptare a tuturor orizonturilor. Este o viziune panoramică a sinelui care a trecut prin freamăt și tulburare, dar a ajuns în zarea liniștirii. El este o imagine a poetului care, ajuns în răscrucea vârstei, privește în toate direcțiile: spre trecutul care îl întemeiază, spre prezentul care îl cheamă, spre viitorul care îl așteaptă și, poate, spre un cer interior, unde toate sensurile se adună. Poetul nu îmbătrânește – el se adâncește în sine. Iar Dumitru Cerna este dovada vie că poezia poate fi un mod de a rămâne tânăr fără iluzii, dar cu speranță. Astăzi, la 70 de ani, îl aniversăm nu doar pe omul care a trecut prin timp, ci pe cel care a știut să-l cuprindă în cuvinte.