PRO-VERBE: Lauda pe față e pe jumătate ocară

„Lauda pe față e pe jumătate ocară”, spune românul atent la cel care, din interes, laudă în față un om, fiind însă dispus ca altuia să-i spună exact pe dos despre el. Ei bine, astfel de laude inautentice și făcute demonstrativ, de-a dreptul ne mâhnesc.

                  Lauda pe față a încântat mulți regi, împărați, președinți și directori vanituoși, care s-au lăsat ispitiți de lingușitori și nu și-au dat seama că ar fi bine să știe ei înșiși cine și ce sunt, nu să le spună alții așa ceva, mânați de vicleșug sau de interese meschine.

                         Oricum, și în ziua de astăzi trebuie să fim sceptici față de cei care vin la noi și ne spun că suntem cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai inteligenți, cei mai „cei”, fără să aibă nici argumente, nici bunul-simț de a cunoaște latura profundă a personalității care ar merita, pur și simplu, admirată în tăcere, nu lăudată.

                      Fiecare om are un talent și o misiune pe pământ, iar dacă își realizează vocația, este demn de admirație. Lăudătorii de serviciu sunt același lucru cu haterii de serviciu; ambele categorii se hrănesc cu minciună. De aceea, trebuie să fim atenți atât atunci când suntem lăudați pe față, cât și atunci când suntem ponegriți și pentru aceasta ne ajută o cunoaștere sigură și critică a propriei valori, care nu trebuie să se lase înduplecată de laudă și nici speriată de critică.

                 Este momentul să ne aducem aminte de versurile eminesciene din finalul Scrisorii a II-a, cele care spun că există laude care, de-a dreptul, ne mâhnesc.

“Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,

De ce dorm îngrămădite între galbenele file

Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile...

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”

***