Omagiu pentru „femeia clasică și onestă din epoca comunistă”: LUCREȚIA CĂTINEAN sau TIȘA –CHEȚĂ

Pentru noi, cei de pe strada Oștezei, Lucreția Cătinean nu a fost doar o vecină. A fost un om al locului. Un om pe care îl întâlneai, îl auzeai, cu care puteai schimba o vorbă, o părere, o glumă sau, uneori, o ceartă. Tișa-Cheța cum o alintau localnicii apropiati, a fost o femeie clasică și onestă dintr-o epocă în care oamenii erau obișnuiți să muncească, să rabde și să-și vadă de rostul lor.

A iubit munca. A respectat munca. Și a crezut în valoarea unui lucru făcut bine. Pentru ea, munca nu era doar o obligație. Era o formă de demnitate. Omul trebuia să muncească, să fie serios, să-și facă datoria și să nu aștepte ca alții să facă ceea ce putea face el însuși. Așa a fost Lucreția: perseverentă, directă, harnică și cu o puternică înțelegere a responsabilității.

În ultimii ani ai vieții sale, pentru Tișa-Cheța, viata ei s-atransformat intr-o preocupare legată de Dumnezeu, de credință și de ideea de mântuire. A început să vorbească mai mult despre Dumnezeu. Despre Biblie si Mantuire. Și nu a păstrat aceste lucruri numai pentru ea. Le-a spus oamenilor. Le-a spus vecinilor. Le-a spus celor de pe strada Oștezei. Poate că nu întotdeauna în cuvinte alese. Poate că uneori cuvintele ei erau prea directe. Poate că uneori mustra, alteori certa, iar câteodată chiar ocăra. Dar aceasta era Tișa-Cheța.

Pentru că moartea ne pune tuturor aceeași întrebare: ce rămâne după noi? Rămâne casa în care am locuit? Rămân lucrurile pe care le-am strâns? Rămâne munca pe care am făcut-o? Da, toate acestea rămân pentru o vreme. Dar mai mult decât toate, rămâne felul în care am fost în mijlocul oamenilor. Rămâne o vorba, o amintire, o lecție. Tisa-Cheta ne lasă : „ ...să muncim cu cinste, să ne facem datoria, să nu ne fie rușine de munca noastră și să nu uităm de Dumnezeu, sa ne luptam pentru mantuire si o viata vesnica !”

O ușă de la poarta unei case cu etaj si cu balcon, nu se va mai deschide. O vecină nu va mai ieși să ne spună ceea ce credea ea că trebuie să știm, tocmai atunci cand nu trebuia si nu vroiam sa auzim, desi poate avea dreptate ca trebuie sa auzim. Doar ca ne era incomod. Vorbele ei le vom repeta cândva. Dar altfel. O rugaminte au oamenii care te-au apreciat si te-au invidiat : Și, dacă acolo unde mergi, există un loc în care vecinii se întâlnesc din nou, atunci să-i găsești pe toți cei plecați înaintea ta. Pe cei de pe strada Oștezei. Pe cei cu care ai râs, te-ai certat, ai povestit și ai muncit. Și, până în fundul Dricului, să-i reîntâlnești pe toți, acolo, în cimitirul de pe Dos.

TIȘA –CHETĂ

O stradă din Ocnița cu numele Oșteză,

A mai trimis un om pe Dos, în Cimitir,

Și în grădina casei mărețe, cu fântână,

Tișa-Cheță nu va mai căpăli trandafiri.

Trandafiri, lalele, mușcate și strugurei,

Găseam în grădină când veneam acasă,

Un pahar cu vin roșu aveai voie să-l ai,

Și povesteam cu ea din biblie, pe terasă.

Vorbea de sfinți, ortodocși și adventiști,

Povestea ei preferată, împăratul Solomon,

Și Îl lăuda pe Dumnezeu cu ochii ei triști,

Închina cu mine vinul: «Solomon, ce om !».

Ultimii ani din viață i-ai dăruit lui Dumnezeu,

Ai tras de tine ca la sapă, ca să te mântuiești,

Ci doar dragostea ta pură pentru Dumnezeu,

Ți-a dat putere un drum special să îl găsești !

© DANIEL CATINEAN – Bruxelles 2026