Andrei Marga: Posibila cotitură

 După multe indicii, ne aflăm în fața unei cotituri în relația supraputerilor politice și militare.

În 1972, Richard Nixon și Mao Zedong – Ciu Enlai au consacrat principiul „One China” și au deschis o eră nouă a cooperării celor două țări. Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au luat în 1985 decizia schimbării lumii, reafirmând doctrina drepturilor individuale. George Bush și Mihail Gorbaciov au reașezat Europa pe principiul autodeterminării națiunilor.

Între timp, prin reformele inițiate de Deng Xiaoping în 1978, China a decolat și, grație unei politici inovative și dezvoltări complexe în cele mai multe planuri, a urcat în jurul lui 2010 la rangul unei supraputeri de care depinde soarta lumii. Găsirea unui modus vivendi în noile condiții a fost preocuparea vădită a politicii americane. Cu Bill Clinton, ea s-a concentrat asupra Europei, cu George Bush Jr., asupra reafirmării Rusiei, a cărei conducere a fost încredințată între timp lui Vladimir Putin. Barack Obama și-a asumat că centrul economiei mondiale s-a mutat la Pacific și a aplicat Chinei politica fără orizont a „containement”-ului, ce nu rezolvă ceva. Relațiile cu o Chină aflată în ascensiune globală afectează întreaga lume, încât administrația Trump – Vance au lansat o conlucrare.

În opinia mea, dincolo de chemările la confruntare, politica mondială este în fața unei cotituri. Se acumulează tot mai multe probe că nu se mai pot valorifica capitalurile, ceea ce este în interesul țărilor dezvoltate, izolând China, Rusia și alte țări. Competițiile lumii în știință, tehnologie, economie străpung de fapt interdicțiile ce vin din politici înguste.  Crește de fapt presiunea la noi acorduri, dincolo de cele care s-au compromis cu politica sancțiunilor.

Pentru exemplificare, Europa rămâne în criză câtă vreme nu elaborează alternativa la scindarea de azi a lumii. România rămâne în slabă dezvoltare în condițiile în care se lipește de un război care nu este al ei, nu-și organizează pe baze democratice statul, economia și cultura și descurajează investitorii. Un adevăr simplu se impune: abia în condițiile păcii și cooperării o țară își poate valorifica libertățile și drepturile cetățenilor, democrația și statul de drept.

Administrația Trump – Vance a căutat să elibereze relațiile internaționale de ideologie, chiar dacă mintea unor contemporani a rămas în trecut. În lumina indicatorilor, este clar că Statele Unite – prin acumulările istorice singulare și dinamica asigurată de democrație – rămân supraputerea viitorului. Pe de altă parte, „ascensiunea Chinei este neîncetată, dar ea nu amenință America” (Kishore Mahbubani, Hat China schon gewonnen? Chinas Aufstieg zur neuen Supermacht, Plassen, Kulmbach, 2021, p. 8). China nu se preocupă de vreun „export al modelului chinez”: „conducerea chineză vrea să întinerească societatea țării ei, dar nu resimte vreo presiune misionară la a năzui la dominarea lumii și la transformarea tuturor oamenilor în chinezi” (p. 254). Asimilarea Chinei cu supraputeri acaparante din trecut este falsă. Chinezii nu privesc nivelul de viață ridicat al americanilor ca ceva negativ, ci salută progresele în nivel de trai de care se pot bucura și ei. Comentatorii observă că susținerea în populație a conducerii Chinei a urcat în ultimele două decenii la peste 93% din populație.

Peste toate acestea, datele dovedesc din plin că o confruntare economică a primelor două supraputeri ar fi o eroare gravă. Forța uriașă a economiei americane are nevoie de China și, desigur, și de țările Asiei, în care influența comercială a Chinei este în creștere de la an la an. De altfel, în Sud-estul Asiei trăiesc alți două sute de milioane de chinezi tot mai pregătiți – pe lângă cei un miliard și jumătate din China însăși. „Nici o provocare globală centrală nu se mai lasă rezolvată fără ca America și China să nu fie la cârmă” (p. 17) – este un adevăr care câștigă terenul. Analiștii întrevăd cel puțin două decenii de competiție chino-americană în lume, cu diferențe de abordare – de pildă, politica externă americană are ca metaforă jocul de șah, cea chineză jocul de go – dar ambele supraputeri au de câștigat mai mult din cooperare, decât din orice altceva.

Cotitura în relația celor trei supraputeri militare și politice a avut loc pe lina relației Rusia-China. Este o relație străveche între o țară cu enorme resurse pe glob și o țară dintre cele mai populate din lume – relație care, fiind străveche, a și înregistrat meandre în diferite direcții.  Bine documentatele istorii mai noi (vezi, de pildă, Soren Urbansky, Martin Wagner, China und Russland. Kurze Geschichte einer langen Beziehung, Suhrkamp, 2025) consemnează azi patru aspecte: Rusia și China sunt legate acum prin acordurile Putin-Xi Jinping care prevăd o cooperare „fără limite”; „extinderea teritorială, greutatea demografică, potențialul economic și, nu în cele din urmă, forța militară pun vecinii China și Rusia în concurență” (p. 13); sancțiunile occidentale au fost un catalizator hotărâtor al acestor relații economice mereu mai intense dintre China și Rusia (p. 243), încât cele două țări sunt legate ca „parteneri” (p. 251); nu se pot face prognoze detaliate ale relațiilor dintre țări în viitor, dar „China și Rusia nu se pot detașa una de ceea ce face cealaltă și au nevoie una de cealaltă”, iar relația lor depinde de ceea ce face „al treilea” (p. 261). 

Generații postbelice au fost obișnuite cu „războiul rece”, care a și colonizat mintea multora. Au urmat ani de contacte, colaborări și ciocniri punctuale ale supraputerilor, în diferite locuri din lume. S-ar putea să asistăm, cel puțin la nivelul  supraputerilor, la o cotitură prin care acțiunea comunicativă să fie preferată instrumentalizărilor, strategiilor și exprimării de sine împotriva celuilalt.

Un fapt, care este parte a contextului posibilei cotituri în relația supraputerilor, este de constatat: s-au prăbușit o parte a distincțiilor teoriei sociale a secolului al XIX-lea și ale politicii de acum câteva decenii. Toate țările și-au asumat, desigur în măsuri variate și cu accente proprii, doctrina libertăților și drepturilor omului, economia concurențială de piață, competiția democratică, stabilirea argumentativă a adevărului și semnificarea teoriilor prin consecințe. Diferențele dintre țări sunt, în continuare, reale, dar pe fond comun mai pregnant.

 Generații de azi au trăit scoaterea de pe scenă a „socialismul răsăritean”, în anii optzeci. „Neoliberalismul” care l-a înlocuit nu face față și este criticat azi chiar acolo unde a fost de succes. Nu face față nici „conservatorismul” sumar elaborat, pe care îl improvizează politicieni din aceste zile, ca ultim reazem - paradoxal, tocmai în țări în care lipsesc tradiții civice și este mai mult de schimbat decât de conservat. Nu sunt soluții proiectele „resurecției naturii” (sex, culoarea pielii, etc.) – de la început depășite de complexitatea realităților. istorice

Astăzi, odată cu utilizarea extinsă a mijloacelor electronice, observarea continuă a lumii din cosmos, cu generarea de ființe în laborator, cu crearea uterului artificial, intrăm și mai mult în lumea unei „cotituri culturale”. Istoria modernității a depins mult timp de economie, apoi a intrat sub controlul politicii. Societățile au început să depindă de cultura tehnico-științifică de care dispun. Suntem, cum spuneam în  Die kulturelle Wende... (Cluj University Press, 2005),  în mediul unei „cotituri culturale” a lumii. Aceasta poate lăsa societăți întregi, care nu percep la timp, ce se petrece, pe cursul degradării, dar poate și salva.  Cunosc degradarea societăți reticente la cultură și câștigă cele care fac din cultura bine înțeleasă mediu lor de viață.

La noi, unii susțin în continuare că se plătește costul pentru anii de regim condus de partidul comunist. Desigur, faptele sunt fapte și se pot discuta la nesfârșit detalii – de pildă, că pasivitatea cetățenească este mare, că nu contează pregătirea, ci funcția, că se crede că istoria stă pe loc, etc. Dar, după peste trei decenii de regim democratic, trecutul explică tot mai puțin prezentul. Acesta este de asumat și schimbat cu curaj, pricepere, clarviziune, responsabilitate.

La drept vorbind, în toate statele, puterea se revendică din voința poporului. Se poate discuta dacă și cum se preia în fiecare caz conștiința și voința cetățenilor. Distincția „democrație-autoritarism” rămâne valabilă ca fel de recrutare a decidenților, dar nu decide natura și nici funcționarea unui regim. Mai găsești anevoie capitalismul conceput de Adam Smith, Andrew Jackson sau chiar Max Weber. Socialism, așa cum a fost conceput de la Rosa Luxemburg, la Thomas Piketty, nu este, căci forța intereselor individuale este copleșitoare și lasă puțin loc redistribuirii în favoarea celor nevoiași Corporatism nu este, deoarece societățile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul marilor grupuri sociale lipsește. Nimeni cu greutate nu aspiră în societate la comunism, care, mort fiind, este adus în actualitate doar de propagandiști care-l invocă spre a abate atenția cetățenilor de la dificultățile vieții.  Din păcate, însă, nu există în științele sociale actuale o analiză cuprinzătoare, a sistemelor de societate din acești ani, cu susținerea analizelor economice, juridice și sociale.

Să observăm, totuși, caracteristici de la care va trebui plecat în a construi inițiative – strategice, tactice și, finalmente, politice.  Stimularea inițiativei private nu mai este monopolul vreunei societăți. Nici intervenția statului în economie. O ieșire a puterii executive de sub controlul cetățenesc, dar și de sub cel al puterii legislative și al celei judecătorești, se găsește, din păcate, și în democrații. Politica fără legitimare tinde să domine. Se ating îmbogățiri în viteză uimitoare, concomitent cu lărgirea faliilor din societate. Tipărirea de valută și îndatorarea au devenit instrumente cheie ale finanțării. Cei pregătiți în tehnologii sunt favorizați, căci pe ei se reazemă producția. „Noul proletariat” și-a adăugat mulțimea specialiștilor, cei mai bine plătiți au devenit parte a burgheziei ca stil de viață, iar posesorii de capital se comportă aidoma unei noi aristocrații. Ruta persoanelor în viață o decid calificarea, corupția, nepotismul, coteriile. Puterea o exercită amestecul de birocrați, agenți ai firmelor multinaționale, servicii secrete și posesori de diplome, adesea falsificate. Ei controlează statul, iar politica s-a convertit în administrare de efecte imediate. Are loc „refeudalizarea”, începând cu mass‑media, propaganda a căpătat o greutate nouă. Jurnalistul se înțelege pe sine tot mai puțin ca voce a interesului public. Din simbioza democrației moderne cu meritocrația a rămas puțin. Independența de gândire este de fapt subminată. Nazismul şi bolșevismul revin submergent astăzi, când se caută aducerea la unitate a evaluărilor, distrugând pluralismul.

S-a intrat într-o societate în care legislația și morala rămân cu bază individuală, iar argumentarea clasică a lui Ludwig von Mises, potrivit căreia etatizarea proprietății nu este o soluție economică, s-a impus. Individul se bucură de libertăți – libertatea de informare, de călătorie, de conștiință, etc. El poate întreprinde orice, fiind condiționat doar de resurse, câtă vreme nu deranjează macro-organizarea. În zilele noastre, i se cere conformism. Dar acolo unde și în măsura în care se deschid porțile libertății creative, încep să mijească zorii schimbării.

         <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a