Andrei Marga: Schimbări în lumea de azi

La orice comparație cu alte perioade, viața oamenilor se schimbă azi nu doar în ceea ce privește ordinea, ci chiar în conținutul ei. În România, s-a trecut în două decenii, după cum ne spun chiar unii dintre autorii lor, la „stat mafiot”, apoi la „stat eșuat”. Acum, strategia noilor ajunși la decizii, aprobată de Parlament, adaugă oficial „stat corupt”.

Ca urmare, în conținutul vieții cetățenilor se combină azi efectele unui stat avariat din trei direcții funeste. Din ele rezultă  o criză unică, ce se trăiește astăzi. Înăuntrul ei, lanțul carpatic, compus din „regim prostocratic”, „democrație mută”, „interes public continuu sacrificat”, „educație diletantă”, „instituții în degradare” și „intelectuali în căutare de stăpâni”, se prelungește deocamdată cu paralizia civismului. Situația  culminează cu dorința de emigrare a noilor generații. Sunt fapte de gravitate de extremă, care pretind soluții deloc uzuale.

Schimbări sunt însă în multe alte societăți pe fondul multiplicării crizelor. În anii optzeci se înregistrau „criza economică”, sau disparitatea dintre alocările în interes public și bogăția privată; „criza de legitimare” sau dificultatea de a păstra suportul deciziilor cu mijloacele democrației; „criza de motivație”, sau eroziunea tradițiilor, fără ca noi sisteme de valori să poată motiva oamenii; „criza de raționalitate”, sau neputința de a concilia nevoia de suport democratic cu măsurile de sporire a eficienței (Jürgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973). Aceste crize continuă și în zilele noastre. În anii nouăzeci, la ele s-au adăugat „criza internațională”, care face ca mereu undeva pe glob să explodeze conflicte, „criza de administrare” sau incapacitatea guvernărilor de a asigura dezvoltări simultane în domenii diferite, și „criza de creativitate” sau lipsa înnoirilor în înfruntarea dificultăților (detaliat în A. Marga, Crizele modernității târzii, Ed. Academiei Române, București, 2012). Am vorbit nu demult de „criza democrației” sau trecerea la consultarea filtrată a voinței cetățenilor (Soarta democrației, Creator Brașov, 2022).  Azi, noi crize sunt evidente: „criza fundamentelor educației” – odată cu trecerea la un cognitivism sumar înțeles, „criza artei” – amenințată de extinderea moralismului, „criza marilor sentimente”, „criza idealurilor”, „criza speranței” (Konrad Paul Liessmann, Was Nun? Eine Philosophie der Krise, Paul Zsolnay, Wien, 2025). La acestea se adaugă „criza argumentării”, la tot pasul se încalcă reguli de logică, criza „onoarei”, care este surclasată de lăcomie, și criza „integrității”, desființată de parvenirea fără scrupule.

Crizele se prelungesc azi cu trăitul din pregătirea în doi peri, clișee și incitări. Profesioniștii sunt înlocuiți cu amatori vehemenți. Cugetarea liberă se lasă sufocată de ideologie și propagandă. Tot mai mult, mediatizarea recurge la manipulare. Până și științele sociale au abdicat. Cu prea puține excepții, economiștii exploatează statistici, dar pierd din vedere munca productivă; psihologii exaltă individualități, dar văd prea puțin condițiile vieții lor; sociologii servesc calcule electorale și nu mai știu în ce societăți se trăiește; juriștii rămân la practici străine de dreptate, consumându-și privilegiile; filosofii ignoră „întregul” realității și nu mai deschid orizonturi. La noi, nu s-a putut scrie nici la Centenar istoria secolului, încât cetățeanul este privat de repere și livrat amatorismului, iar educația o decid veleitari fără cultură, cu optici perimate, care scad performanțele. În țara noastră s-a ajuns precum în fotbalul ei – se contează abia în grupele de nivelul trei (C). Destui „intelectuali” au devenit funcționari ai propagandei și socotesc descurcarea mai importantă decât inovația. Nu contează adevărul, cât mobilizarea. Unii se și iluzionează cu „epoca post-adevărului”.

A doua mare schimbare este creșterea, dincolo de limitele îngăduite de tripartiția puterilor, a puterii executivului pe seama instituțiilor care reprezintă, în mod normal, interesul public. Nu numai că deciziile unor guverne nu mai sunt sub controlul cetățenilor; ele nu mai sunt nici sub controlul parlamentelor. Consultarea acestora este pusă în paranteză până și în declararea de războaie. O ieşire a puterii executive de sub controlul cetăţenesc, dar şi de sub cel al puterii legislative şi al celei judecătoreşti, se regăsește, din păcate, şi în democraţii. Politica fără legitimare tinde să domine, la fel ca justiția fără dreptate, vizibil instrumentalizată.

A treia schimbare majoră ce se petrece în acești ani este prăbușirea distincțiilor teoriei sociale clasice. Aproape toate țările și-au asumat doctrina libertăților și drepturilor omului, economia de piață, competiția în viața politică, stabilirea argumentativă a adevărului și semnificarea teoriilor prin consecințe. Ca urmare, diferențele sunt  pe un fond declarativ comun. Stimularea iniţiativei private nu mai este monopolul vreunei societăţi. Nici intervenţia statului în economie. Se ating îmbogăţiri în viteză, concomitent cu lărgirea faliilor și „legalizarea” abuzurilor din soc. Tipărirea de valută și îndatorarea au devenit mijloace de finanțare. Cei pregătiţi în tehnologii sunt favorizați, căci pe ei se reazemă producţia. „Noul proletariat” s-a extins adăugându-și mulţimea specialiştilor. Cei mai bine plătiţi au devenit, ca stil de viață, parte a „burgheziei”, criticată de marea literatură de altădată, iar posesorii de capital trec drept „aristocraţie”. Cariera persoanelor o decide combinația de calificare, corupţie, nepotism, coterie. Puterea o exercită amestecul de birocraţi, agenţi ai firmelor multinaţionale, servicii secrete şi posesori de diplome, adesea plagiate sau false cu totul. Politica s-a convertit în administrare de efecte imediate și pregătirea alegerilor viitoare. Chiar pe culmile modernității are loc „refeudalizarea” societăților – începând cu mass‑media și continuând cu industriile. Din simbioza democraţiei cu meritocraţia a rămas puţin. Nazismul şi bolşevismul au revenit tacit în forțarea la uniformizarea evaluărilor și atacarea libertăților cetățenești. Distincția „democraţie-autoritarism” rămâne valabilă ca fel de recrutare a decidenţilor, dar decide tot mai puțin natura unul regim. Mai găseşti anevoie capitalismul lui Adam Smith, Andrew Jackson sau chiar Max Weber. Socialism, aşa cum a fost el conceput de la Rosa Luxemburg, la Thomas Piketty, nu este, căci forţa intereselor private lasă puţin loc redistribuirii în favoarea nevoiaşilor. Corporatism nu este, deoarece societăţile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul grupurilor sociale lipseşte.

Generații de azi au trăit scoaterea de pe scenă a anacronicului „socialism răsăritean” în anii optzeci. „Neoliberalismul”, care l-a înlocuit, nu face față, căci rezolvă puțin, dar conflictualizează oamenii. Insulele de „liberalism” de astăzi trăiesc, de fapt, din vânzarea de iluzii. „Social-democratismul” asigură prea puțin redistribuirea în societate și nu  are răspunsuri în era globalizării. „Tehnocratismul” nu numai că este continuu relativizat de progresele științei, dar se dovedește de fiecare dată a fi ideologie a tăinuirii dificultăților vieții. Nu face față nici „conservatorismul” care se improvizează ca ultim reazem tocmai în țări în care lipsesc tradiții civice. Nu sunt soluții în proiectele „resurecției naturii” (sex, culoarea pielii, etc.) – de la început depășită de complexitatea realităților.

Istoria modernității a depins mult timp de economie, apoi a intrat sub controlul politicii. Astăzi, odată cu utilizarea extinsă a mijloacelor electronice, observarea lumii din cosmos, cu generarea de fiinţe în laborator, cu crearea uterului artificial, cu computația cuantică intrăm în lumea unei „cotituri culturale”. Societățile depind de cultura tehnico-științifică. Avansăm de fapt în mediul „cotiturii culturale” (A. Marga, Die kulturelle Wende..., Cluj University Press, 2005), care poate lăsa societăți întregi pe cursul degradării, dar poate și salva.

Nici o persoană cu greutate în societate nu aspiră la comunism, care, defunct fiind, este readus în actualitate doar de propagandiști care vor să abată atenția cetățenilor de la dificultăți. S-a intrat într-o societate în care legislaţia şi morala rămân cu bază individuală, iar argumentarea clasică a lui Ludwig von Mises, potrivit căreia etatizarea proprietăţii nu este o soluţie economică, s-a impus. Nu există, însă, în ştiinţele sociale de la această oră o analiză cuprinzătoare, cu susținerea expertizelor tehnologice, economice, juridice și sociale, a sistemelor sociale din acești ani.

S-a trecut, în orice caz, la ceea ce am numit provizoriu „societalism” – o societate care are ascendent asupra individului (vezi A. Marga, Lumea scindată, Meteor Press, București, 2023, p. 96). Relaţia nu mai este de la individual la general, ci este a suveranităţii generalului. Este o societate care ține sub control indivizii prin remunerare, siguranţa jobului, şanse de carieră, propagandă, confort. Şi în care se agită opţiuni noi, pe care unele ong-uri nu le ascund, precum relativizarea proprietăţii, a distincţiei sexelor, subiectivizarea adevărului, schimbarea hranei. Individul se bucură de libertăţi și poate face ce vrea, depinzând doar de resurse, cât nu deranjează macroorganizarea. El are două posibilităţi – luptă în context sau tace.

Pe plan internațional schimbarea – a patra în enumerarea mea –  este sporirea ponderii și a efectelor relațiilor dintre supraputeri. În politica lumii s-au detașat supraputeri economice (SUA, China, UE), politice (SUA, China, Rusia), militare (SUA, Rusia, China), culturale (SUA, China, Europa), a căror interacțiune afectează întregul glob. Acum urcă încet, dar sigur, printre supraputeri, Germania – cu un nivel științifico-tehnologic dintre cele mai ridicate, cultură profesională în avans și experiențe istorice în multe zone ale globului.

 Am schițat cu un deceniu în urmă „teoria geometriei variabile a supraputerilor (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017), tocmai spre a capta sensul istoriei. Azi ne aflăm în fața sporirii ponderii acestei geometrii până la a justifica o teoremă:  dacă supraputerile se înțeleg, atunci se pot preveni conflicte și se pot rezolva litigii, iar dacă nu se înțeleg, atunci se ajunge la războaie. Ceea ce, desigur, nu dispensează de răspundere restul țărilor, mai ales țări care intră în război, și decidenții lor. Să ne oprim la această teoremă.

Ceea ce se petrece atunci când este neînțelegere în relația supraputerilor vedem, cel mai recent, în Ucraina. Nu doar că nu s-a mai putut duce la capăt abrogarea din anii nouăzeci a urmărilor celui de Al Doilea Război Mondial în Europa și ale „războiului rece” și încheierea prin tratate a acestora, dar supraputerile au intrat în divergențe. Se observă acum dramatic în Iran ce a rezultat din slăbirea cooperării în materie de oprire a proliferării de arme nucleare. Într-o măsură, războiul din Iran, ca și cel din Ucraina, este efect al neînțelegerii dintre supraputeri.

De altfel, conflictele actuale erau anticipabile luând în seamă starea interacțiunii supraputerilor. Sunt printre cei care le-au anticipat. Cum stau lucrurile astăzi?

Sub aspecte îmbucurătoare, relația supraputerilor oferă în zilele noastre argumente pentru a putea vorbi de cotitură spre încercări de înțelegere. O astfel de înțelegere are deja în urmă o istorie. În 1972, Richard Nixon și Mao Zedong-Ciu Enlai au consacrat principiul „One China” și au deschis o eră nouă a cooperării în lume. Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au luat în 1985 decizia schimbării lumii, asumând în cooperare doctrina drepturilor individuale. George Bush și Mihail Gorbaciov au reașezat Europa pe principiul autodeterminării națiunilor. Între timp, prin reformele inițiate de Deng Xiaoping în 1978, China a decolat și, grație unei impetuoase și complexe dezvoltări, a urcat în jurul lui 2010 la rangul unei supraputeri de care depinde lumea.  Găsirea unui modus vivendi în noi condiții a fost preocuparea vădită a politicii americane. Cu Bill Clinton, ea s-a concentrat asupra Europei, cu George Bush Jr., asupra refacerii Rusiei, a cărei conducere a fost încredințată între timp lui Vladimir Putin, care a readus-o printre supraputeri.

Înțelegerile au început apoi să fie fisurate. Barack Obama și-a asumat că centrul economiei mondiale s-a mutat din Europa la Pacific și a aplicat Chinei politica improvizată a „containement”-ului. Cu Joe Biden, în locul folosirii grandioasei viziuni a lui John Dewey, axată pe „democrație ca formă de viață”, s-a trecut la aplicarea improvizațiilor popperismului pe tema istoriei și s-a ajuns la noua antagonizare a supraputerilor.

 În succesiunea acestor erori, unii vor confruntare. Relațiile cu o Chină aflată în ascensiune globală și cu Rusia afectează întreaga lume, încât administrația Trump-Vance s-a angajat în căutarea alternativei coerente la confruntare.

În opinia mea, dincolo de chemările la confruntare, se acumulează tot mai multe probe că nu se mai pot valorifica capitalurile în mod corespunzător izolând China, Rusia și scindând lumea. În plus, competițiile lumii în știință, tehnologie, economie străpung  interdicțiile care vin din politici înguste.  Apare presiunea la noi acorduri, dincolo de cele care s-au compromis cu eronata „politică a sancțiunilor”. O nouă concepție este indispensabilă fie și doar din considerente de valorificare a capitalurilor.

Europa rămâne în criză câtă vreme întreține scindarea lumii. România, care se lipește de un război ce nu este al ei și descurajează investitorii prin politici eronate, rămâne în criză gravă. Ea dovedește încă o dată că este riscantă și are efecte inacceptabile calificarea doar la locul de muncă a decidenților unei țări. Un adevăr simplu se impune, de altfel: abia în condițiile suveranității asumate și competent exercitată, cu decidenți pricepuți și devotați interesului public , ale păcii și cooperării o țară poate valorifica libertățile și drepturile cetățenilor, democrația și statul de drept.

În lumina indicatorilor, este clar că Statele Unite – înainte de toate prin acumulările istorice singulare și dinamica asigurată de democrație – rămân supraputerea viitorului. Pe de altă parte, „ascensiunea Chinei este neîncetată, dar ea nu amenință America” (Kishore Mahbubani, Hat China schon gewonnen? Chinas Aufstieg zur neuen Supermacht, Plassen, Kulmbach, 2021, p. 8). China nu se preocupă de vreun „export al modelului chinez”: „conducerea chineză vrea să întinerească societatea țării ei, dar nu resimte vreo presiune misionară la a năzui la dominarea lumii și la transformarea tuturor oamenilor în chinezi” (p. 254). Asimilarea Chinei cu experiențe ale istoriei europene este fără suport. Chinezii nu privesc, de pildă, nivelul de viață ridicat al americanilor ca ceva negativ, ci salută progresele  de care se pot bucura și ei. Analiștii constată că susținerea în populația proprie a conducerii Chinei a urcat în ultimele două decenii la peste 93% .

Peste acestea, datele dovedesc din plin că o confruntare a primelor două supraputeri ar fi o gravă eroare. Forța uriașă a economiei americane are nevoie de China și, desigur, și de țările Asiei, în care influența comercială a Chinei este în creștere de la an la an. De altfel, în Sud-Estul Asiei trăiesc alți două sute de milioane de chinezi tot mai pregătiți. „Nici o provocare globală centrală nu se mai lasă rezolvată fără ca America și China să fie la cârmă” (p. 17) – este un adevăr care câștigă teren. Vom avea, îndrăznesc să cred, cel puțin două decenii de competiție chino-americană în lume, cu diferențe de abordare – intuitiv formulat, de pildă, politica externă americană are ca metaforă jocul de șah, cea chineză jocul de go – dar ambele supraputeri au de câștigat incomparabil mai mult din cooperare decât din confruntare.

Cotitura în relația celor trei supraputeri militare și politice a avut loc pe lina relației Rusia-China. Este o relație între o țară cu enorme resurse pe glob și o țară dintre cele mai populate din lume – relație care este străveche și a înregistrat meandre.  Bine documentatele istorii mai noi (vezi, de pildă, Soren Urbansky, Martin Wagner, China und Russland. Kurze Geschichte einer langen Beziehung, Suhrkamp, 2025) consemnează azi patru aspecte: Rusia și China sunt legate acum prin acordurile Putin-Xi Jinping care prevăd o cooperare „fără limite”; „extinderea teritorială, greutatea demografică, potențialul economic și, nu în cele din urmă, forța militară pun vecinii China și Rusia în concurență”, de anumit fel (p. 13); sancțiunile occidentale au fost un catalizator hotărâtor al acestor relații economice mereu mai intense dintre China și Rusia (p. 243), încât cele două țări sunt legate ca „parteneri” (p. 251); nu se pot face prognoze detaliate ale relațiilor dintre țări în viitor, dar „China și Rusia nu se pot detașa una de ceea ce face cealaltă și au nevoie una de cealaltă”, iar relația lor depinde de ceea ce face „al treilea” (p. 261).  

Generații postbelice au fost obișnuite cu „războiul rece”. Multe minți i-au rămas prizoniere. Au urmat ani de contacte, colaborări și ciocniri ale supraputerilor în diferite locuri din lume. S-ar putea să asistăm, totuși, la nivelul supraputerilor, în pofida apelurilor la confruntare, la o cotitură prin care acțiunea comunicativă să fie preferată instrumentalizărilor, strategiilor și exprimării de sine împotriva celuilalt.

După cum s-ar putea să fie invers. S-ar putea ca inși rămași în schemele „războiului rece” și ale antagonizării să ia decizii, de care să și profite ca să adune bani și să facă carieră, fără să rezolve ceva.

<ahref="http://www.andreimarga.eu">AndreiMarga</a