Singurătatea poetului de cursă lungă

            Ioan Țârcoman-Ochea este originar din orașul-stațiune Sângeorz-Băi. A fost membru al cenaclului „Andrei Mureșanu” din localitatea natală între anii 1975 și 1990. A debutat în revista literară clujeană „Steaua” în anul 1982. În 1983, a obținut mențiune la Festivalul de Poezie Națională „Tudor Arghezi”, ediția a III-a, din Târgu-Jiu. Până la debutul cu volumul „O zi pe față, una pe dos”, tipărit anul acesta la prestigioasa editură „Charmides”, a citit câteva biblioteci, din care și-a luat provizii spirituale pentru a-și umple multe goluri din existența sa.

            Ajuns la vârsta înțelepciunii, când esențele se cristalizează mai limpede, Ioan Țârcoman-Ochea a fugit toată viața de imbecilizarea în masă, retrăgându-se, solitar, în lecturi care i-au răscolit gândurile și întrebările, pentru ca, mai apoi, să rodească în poeme bine pârguite, unele, esențializate aidoma haiku-urilor: „treceam tot mai mult/ prin clepsidra timpului/ și mă subțiam/ până la lacrimă”.

            Din acest volum de versuri, mă opresc la o temă recurentă, obsesivă, frecventată mai cu seamă în prima parte; e vorba, firește, de solitudine. „Singurătatea ne-apasă pe umeri”, zice poetul, iar „țipătul ei surd se zvârcolește la picioare”, astfel că „de mâine o să vorbești cu inima mea ce dârdâie de singurătate”. Antidotul și vindecarea se fac „hrănind-o cu poezii de dragoste”, iar „setea ne-o potolim golind/ paharele pline de cuvinte”, în timp ce „poveștile scoase din sertare/ se dizolvă”, iar tăcerea este băută „din cănile clipei”. Partenerul solitudinii este păianjenul, care, culmea! „îi țese în ochi/ tristețea și bucuria”, iar când invocă anii copilăriei cu inocența ultragiată de „tablourile ascunse de văzul copiilor/ păianjenii sug din sânii singurătății”. Imaginile acestea sunt încărcate de simboluri, (epitete, personificări și metafore) așa cum le stă bine celor care doresc să-și primenească sufletul cu versuri de neuitat. Scurgerea timpului îl determină să înainteze „printre riduri”, să-și șteargă „moartea de pe obraji”, rămânând „un spectator clandestin în fața porții” pentru a constata sec: „în jurul meu – nimeni”. Experiențele mai mult sau mai puțin faste ale vieții l-au făcut să trăiască forța magică și ritualică a acesteia, să schițeze „prin aer un chip cu riduri tinere/ singurătatea crescând ca aluatul la dospit”, determinându-l „să umble cu grijă prin gând”, urmărit de „pasărea singurătății”: cucul. Poetul suferă de neputință, neant și sufocare, de aceea, izbucnește: „dorm cu visele într-o cămașă de noapte străină/ mă învelesc cu promisiuni/ nu mai fumez minciuni de frică să nu adorm cu ele între degete/ privesc în cana ciobită de lut la veșnicul putregai/ mi-a mai rămas un rest de viață/ ascuns sub pleoapele unui manechin/ mi-a mai rămas un baston – o baghetă magică/ cu care aș putea dirija lumea care trece pe lângă mine/ dorm și mă privesc”. În pofida anxietății și înaintării în vârstă, Ioan Țârcoman-Ochea rămâne o fire optimistă: „strigătul fericirii acoperă tot cerul/ mâinile au început să vorbească/ nu o să arunc cu vorbe urâte în lume/ să nu plece din inimă”, lăsând în urmă cenușa iluziilor ireversibile.

            Închei prezentarea acestei cărți cu un poem de la pagina 85, pe care îl consider o adevărată ars poetica a autorului: „mânat de un vis avan/ am început să-mi construiesc casa/ de sus în jos ca unii nordici/ am făcut schelă din tulpini de iederă/ acoperișul din frunze de nuferi/ și solzi de pește (impermeabilitate și sclipire)/ pereții – din versuri/ hornul – un ochi de Sfinx/ paratrăsnetul – o lebădă din flori de lotus/ două ferestre de sticlă – prin ele privesc drumul poeziei/ la temelie – toate cuvintele ce pot alcătui o viață”.

                                                                                   Icu Crăciun