Damaschin Pop-Buia: Vârsta de aur a scrisorii

Răsfoind în una din zilele trecute numărul pe iunie 2026 al revistei cu caracter istoric Damals (pe care l-aș traduce aici cu Pe vremuri), m-am poticnit de un articol, Das goldene Zeitalter des Briefs, o împiedecare desigur la modul cel mai plăcut, mai ales că tema a cam fost ocolită în ultimii ani, cel puțin din cunoştinţele mele. Semnatarul articolului este Prof. univ. Dr. Jan Otmar Hesse (Universitatea de Economie și Istorie socială din Bayreuth).

            Dacă ne gândim la parcursul pe care l-a cunoscut scrisoarea, începând cu soliile mai marilor din „aparatul de stat”, trecând prin perioada de glorie – ori de aur, cum este numită ea în titlul articolului - și ajungem la însemnătatea tot mai scăpărată pe care o are în zilele noastre, cred că merită să ne întârziem un pic asupra temei propuse. O mulțime de lucruri mai mult decât interesante am găsit în lectura articolului citat. În perioada care a precedat Imperiul German (înființat în anul 1871, numit și Al doilea Reich, primul fiind socotit Sfântul Imperiu Roman), corespondența era asigurată de o întreprindere privată. Monopolul îl deținea familia Thurn und Taxis. Conform celor relatate de J. O. Hesse, în anul 1867 poșta a devenit statală și a funcționat sub denumirea de Reichspost.

            Timpurile în care corespondența era un privilegiu rezervat doar nobilimii ori personalităților culturale erau deja apuse. Prin personalități culturale se face referință la cei de talia și din vremea lui Goethe (1749-1832) ori la Annette von Droste-Hülshoff, scriitoare și compozitoare (1797-1848) mai puțin cunoscută la noi, amândoi cu o corespondență impresionantă. Populația Imperiului German era în mare parte alfabetizată, astfel că, odată cu extinderea Reichspost-ului ca instituție de stat, numărul celor care apelau la acest mijloc de comunicare a cunoscut o creștere vertiginoasă. Aproape de necrezut, la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX/lea, după statisticile la care apelează J. O. Hesse, cifra scrisorilor care au circulat pe cale poștală, bunăoară în anul 1910, s-ar fi ridicat la mai mult de cinci miliarde, cifră care se apropie de cea din zilele noastre, cu deosebirea că acestea din urmă sunt în mare parte facturi și reclame. La vremea aceea se scriau și erau purtate pe cale poștală în medie 105 de scrisori pe cap de locuitor anual. Enorm! În aceeași vreme Reichspost număra nu mai puțin de 300.000 de angajați. Îmbrăcămintea acestora era asemănătoare cu uniforma militare.

            În vremea la care ne referim, societatea germană era, după cum o spune profesorul universitar Hesse, una foarte mobilă. La cumpăna dintre secolele XIX și XX, o treime din populație nu mai locuia în localitatea în care se născuse. Un teren așadar foarte fertil pentru Reichspost ca instituție oficială de comunicare. Tot interesantă și mi s-a părut și mențiunea că niciodată în istoria poștei nu s-a mai întâmplat ca multele cutii poștale să fie golite de factorii poștali de opt ori pe zi. Astăzi de neimaginat! Îmi aduc aminte de anii trecuți (în curând 35) de când am ajuns aici. Filiale poștei erau relativ multe, în fiecare sătuleț, cel puțin una. Astăzi, dimpotrivă, ele sunt mai degrabă de sămânță. Trendul comunicării prin scrisori (Briefe) ori carte poștală, mai târziu ilustrată (Korrespondenz-Karte) a ținut până pe la începutul anilor 1960, după care dezvoltarea telefoniei s-a impus clar, scrisoarea pierzând masiv din teren. A urmat cândva, pe la mijlocul anilor 1990, apariția și impunerea comunicării via E-Mail, formă care se folosește și în zilele noastre. Cel puțin la nivel de instituție ori de firme privatizate. Societățile cu răspundere limitată (S. r. l.) din România se regăsesc aici în analogul Gesellschaft(-en) mit begrentzter Haftung (GmbH).

            Desigur că în societatea românească, care avea o altă structură și nivel de dezvoltare faţă de cea germană, etapele au durat mai mult, respectiv sincopele ei de dezvoltare și desfășurare au fost mai lungi. Nu cred că greșesc afirmând că unul dintre câștigurile importante de după 1990 a fost alinierea comunicării la nivelul țărilor din Occident. Date despre poșta română le lăsăm pe mâna specialiștilor în domeniu. Totuși notăm că în anul 1900 a fost dat în funcțiune Palatul Poștelor din București (actualul Muzeu Național de Istorie a României), construit tocmai pentru a putea adăposti numărul masiv și în continuă creștere de funcționari, factori poștali și operatori din capitală. Cu tot avântul luat de poșta română la începutul secolului trecut, nu se poate face o comparație cu cea din Imperiul German, și asta tocmai din cauza nivelului diferit de dezvoltare a societății. Demn însă de menționat faptul că la noi, încă din anul 1399 se poate vorbi, chiar dacă numai simbolic, despre servicii poștale, mai precis prin hrisovul emis de Mircea cel Bătrân, considerat cel mai vechi document care atestă existența serviciilor poștale și a curierilor pe teritoriul României!

            Și când te gândești câte forme și etape a trebuit să parcurgă scrisoarea. Ea a fost, pe rând

• hrisov
• solie
• epistolă
• răvaș
• misivă
• depeșă

Și or mai fi fost o sumedenie. La noi, în limbajul popular, s-a impus termenul de carte. Adică a scrie o scrisoare e treabă importantă, dacă nu eşti deja scriitor, trebuie să devii unul pentru a o putea scrie...

Ostfildern, la început de septembrie 2026