Mircea Gelu Buta: Școala între disciplină și libertate

Istoria școlii românești este, în fond, istoria unei permanente căutări a echilibrului dintre autoritate și libertate. Între severitatea dascălului de altădată și pedagogia centrată pe elev de astăzi se întinde un drum de aproape două secole, pavat cu reforme, ideologii și schimbări sociale. Școala nu a fost niciodată doar un spațiu al transmiterii cunoașterii, ci un laborator în care s-au format elite, s-au modelat conștiințe și s-a construit identitatea unei națiuni.

În secolul al XIX-lea, când statul român modern își croia instituțiile fundamentale, disciplina era privită ca o condiție obligatorie a educației. Secolul al XX-lea a complicat însă raportul dintre disciplină și libertate. În perioada totalitară, disciplina a fost adesea confiscată de ideologie și transformată într-un instrument al conformismului. Libertatea de gândire, esența oricărei educații autentice, a fost limitată de imperative politice. Profesorul nu mai era doar mediator al culturii, ci și exponent al unui sistem care pretindea obediență. Uniforma, matricola, pionierii, UTC-ul, catalogul, inspecțiile și ritualurile patriotice făceau parte din pedagogia unei ordini exterioare. Școala trebuia să formeze „omul nou”, iar libertatea gândirii devenea suspectă.

Jurnalele, memoriile și literatura postdecembristă evocă școala comunistă ca pe un loc al rigorii, dar și al fricii. Personajele trăiau între respectul autentic pentru profesor și presiunea conformismului ideologic. În multe mărturii autobiografice, catalogul și manualul coexista cu tăcerile prudente ale dascălilor care încercau să salveze demnitatea culturii într-o epocă dominată de dogmă. Totuși, adevărul istoric este mai complex decât clișeele. Unii profesori au înțeles că menirea lor nu era propaganda, ci cultura. Mulți elevi își amintesc astăzi cu recunoștință de dascălii care i-au învățat să citească printre rânduri și să distingă adevărul de propaganda oficială. În orele de literatură, poezia lui Mihai Eminescu, universul moral al lui Liviu Rebreanu sau subtilitatea dramaturgiei lui I. L. Caragiale deveneau prilejuri de reflecție asupra libertății interioare, iar o simplă interpretare a unui vers sau a unei propoziții putea sugera mai mult decât permitea discursul oficial.

Cultura română a supraviețuit și prin acești dascăli care au înțeles că menirea lor este mai veche și mai înaltă decât orice regim politic, iar literatura a intuit această ambivalență. De la nostalgia luminoasă a lui Ion Creangă pentru școala patriarhală până la memorialistica ultimelor decenii, profesorul rămâne o figură paradoxală, sever dar protector, exigent și generos, autoritar și discret. Marile vocații pedagogice n-au confundat niciodată disciplina cu umilința înțelegând că adevărata autoritate nu se impune, ci se câștigă prin competență și exemplu. Din această experiență istorică s-a născut nevoia unei școli democratice, întemeiate pe dialog și spirit critic.

După anul 1989, școala românească a cunoscut o schimbare radicală. Libertatea de exprimare, manualele alternative, accesul la literatura universală și pluralismul ideilor au reprezentat câștiguri incontestabile. Profesorul nu mai este vocea unică a adevărului, iar elevul a devenit participant activ la procesul educativ.

Orice eliberare comportă însă și riscuri. Dacă înainte exista excesul disciplinei, după Revoluția din ʼ89 s-a manifestat, uneori, cel al permisivității. Autoritatea profesorului s-a diminuat, iar disciplina a fost confundată cu autoritarismul. În multe școli, respectul a devenit negociabil, iar exigența – suspectă. Libertatea fără repere nu produce însă cetățeni autonomi, ci indivizi dezorientați. Această dilemă a fost ilustrată magistral de Feodor Dostoievski în celebra parabolă a Marelui Inchizitor din „Frații Karamazov”. Omul dorește libertatea, dar se teme de responsabilitatea pe care aceasta o implică. Educația autentică trebuie să învețe însă tocmai această responsabilitate. Iată de ce, adevărata disciplină nu este constrângere, ci autodisciplină, ea nu înseamnă absența regulilor, ci asumarea lor conștientă. În fond, marile sisteme educaționale europene s-au construit pe această sinteză. Reforma lui Spiru Haret, modelul umanist interbelic sau universitățile clasice occidentale au demonstrat că performanța intelectuală apare acolo unde libertatea cercetării este susținută de rigoare morală și profesională.

Astăzi, într-o lume dominată de inteligența artificială și de informația instantanee, profesorul nu mai este depozitarul exclusiv al cunoașterii. El rămâne însă formatorul discernământului, care presupune, simultan, libertatea întrebării și disciplina argumentului. Pentru aceasta este nevoie atât de libertatea întrebării, cât și de disciplina argumentului. Cultura însăși s-a născut din această întâlnire fertilă dintre spiritul critic și rigoarea cunoașterii.

Poate că lecția cea mai profundă a istoriei școlii românești este aceea că nici comunismul, prin excesul de disciplină, nici postcomunismul, prin tentația unei libertăți fără limite, nu au găsit formula ideală a educației. Ea rămâne un echilibru fragil între autoritate și dialog, între tradiție și inovație, între respect și spirit critic. În acest echilibru se află nu doar viitorul școlii, ci și viitorul culturii românești. Adevărata educație începe în clipa în care disciplina încetează să fie constrângere și devine libertate interioară, iar libertatea încetează să fie privilegiu și devine responsabilitate. 

Poate că adevărata reformă a școlii românești nu va începe cu o nouă lege, nici cu un nou curriculum, ci cu recuperarea vechii idei că disciplina nu este opusul libertății, ci forma ei de maturitate. O națiune cultivată nu se clădește pe frică, dar nici pe abandonul regulilor. Între cele două valori se află școala, una dintre puținele instituții care încă mai poate transforma istoria în conștiință și libertatea în cultură.

Școala viitorului nu va fi nici cazarmă, nici agora fără reguli. Ea va rămâne locul în care libertatea se educă prin disciplină, iar disciplina își găsește legitimitatea în libertate. Numai astfel educația poate continua să fie, așa cum o înțelegeau marii noștri cărturari, nu simplă instruire, ci act de cultură și de civilizație.

[1] Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. UBB Cluj-Napoca, email: [email protected]